[ricutza]

Un mod particular de a viziona filmul.

Din subcapitolul “Ludwig Wittgenstein şi cinematograful”.

“...
După cursuri, Wittgenstein era întotdeauna sleit ... Adeseori, ieşind din clasă, se repezea în oraş să vadă un film. Nu suporta să stea decât în primul rând de scaune. Se apleca înainte, în culmea încordării, şi nu/şi lua ochii de la ecran nici pentru o secundă. Nu/i plăcea să comenteze scenele de film şi nici să/i asculte pe alţii făcând/o. Se voia complet absorbit în acele clipe, indiferent cât de penibil sau artificial era filmul.

Avem aici un tip de experienţă pe care o putem interpreta în două feluri. Putem să interpretăm în chip derizoriu şi să spunem că omul, după cursurile în care îşi chinuia îngrozitor studenţii (...), era cuprins de un soi de nebunie.
Acum trec la interpretarea care cred că este validă. ... Prefera filmele poliţiste sau western. ... Impresia mea este că avem de/a face cu o experienţă cinematografică integrală. Wittgenstein nu căuta cinematograful nici pentru subiect, nici pentru informaţie, nici pentru tehnică, nici pentru artă. Filozoful dezgustat de sine şi de performanţele sale intelectuale reducea cinematograful la un simplu mediu producător de imagini – pur, nemijlocit, crud -, care cuplează spectatorul în priză directă cu sursa, cu operatorul imaginilor. ... Wittgenstein voia să se lipsească de imagini, parcă ar fi dorit să bage toate acele imagini cinematografice în sine însuşi.”
[Acest lucru ar trimite spre “operaţiunile magice”.]
“... un subiect cognitiv, Ludwig Wittgenstein, dotat cu trei facultăţi (facultatea senzitivă, cea imaginativă şi cea intelectuală), caută să/şi suspende facultatea imaginativă proprie, prin intermediul absorbţiei direct în sufletul său a imaginilor generate de un operator exterior (filmul). Este ca şi cum Wittgenstein îl invită pe operatorul de imagini numit cinematograf să îi înlocuiască imaginaţia proprie. În felul acesta scurtcircuita intelectul de simţuri şi, ca atare, pe lângă faptul că se lăsa vrăjit, în sens tehnic, reuşea să suspende ceea ce considera a fi fost profunda lui inautenticitate, ca gânditor.”

Din capitolul “Despre scris, ascultare şi imaginaţie”, Discernământul modernizării. HRP

Nu prea inteleg ce anume e scris de tine si ce de Patapievici. Si daca totul e un mare citat, nu stiu de ce l-ai tranti ca atare fara sa-ti dai cu parerea despre el.
Din punctul meu de vedere, desi evident nu m-am conversat cu Wittgenstein, cred ca el isi dorea genul de xeprienta totala descrisa in The Dreamears de Bertolucci. O astfel de experienta insa nu e deloc focusata doar pe imagini (asa cum deduc din postul tau), ci e vorba de film ca traire (chestia care cuprinde imagini, subiect, filozofie, emotie, stare, perceptie senzioriala etc.). Sin intr-adevar, de multe ori trebuie sa stai fix in primul rand ca sa poti face abstractie totala de spatiul din jurul tau, si sa simti ca intrii in ecran.