Eu cred în ultimii 20 de ani sensul prieteniei s-a cam deteriorat. La ora actuală prietenii fiind cei care ne servesc anumitor interese, societate, job etc. Afirmaţiile “să mă accepte aşa cum sunt” şi “să-mi spună mereu adevărul" se bat cap în cap. Personal prefer prieteniile cu oameni de la care pot şi am ce învăţa, oameni care mă stimulează, care mă pot şi vor şi au răbdarea necesară să mă schimbe în bine. NU-I consider prieteni pe cei ce-mi acceptă nebuniile/ prostiile doar pentru că nu vor să mă jignească, dimpotrivă. Un prieten adevărat este cel care pune persoana celuilalt mai presus de cea proprie. Foarte puţini dintre noi suntem capabili de astfel de sentimente. Prieteniile fiind în principal legături de suflet ar tb să dureze veşnic, însă ele au viaţa hobby-urilor noastre, dacă nu exersăm, ne pierdem îndemânarea.
Cu cât socializez mai mult cu atât am mai puţini prieteni, şi cu atât realizez că pe zi ce trece suntem din ce în ce mai individualişti, mai egoişti, că-i tratăm pe ceilalţi asemenea obiectelor de unică folosinţă, mă rog asta când îi vedem, de obicei nu vedem ceea ce nu ne place, ceea ce ne strică micul nostru paradis interior.
Cu vârsta am din ce în ce mai puţini prieteni de calitate, şi asta nu că vechile pasiuni (hobby-uri) ar fi dispărut, nu. Nu ştiu de ce oamenii, şi acum mă refer la cei tineri au început să-mi spună din ce în ce mai puţin, sau poate că nu-mi spun ceea ce mă interesează?! De fapt cred că nu prea mă interesează realitatea socială, politică, emoţională pe care-o trăiesc, atât ei cât şi eu. Nu mă intersează şi unde sunt conştientă că nu pot schimba nimic, dar totuşi stiu că ar trebui, şi mai ales ar merita să încerc.
Când ajungi să înţelegi meschinele fire care reglează şi cele mai pretins sincere acţiuni umane începi să nu-i mai iubeşti pe oameni, cel puţin nu pe cei reali, şi ăsta e şi unul dintre motivele pentru care te refugiezi în cărţi, filme, internet, jocuri PC şi alte nonsensuri, acolo ştii din start că lumea aia e falsă, deci nu ai aşteptări, şi în final nu ai cum să fii dezamăgit.
Poate că eu sunt excepţia, însă niciodată nu m-am putut împiedica să NU am aşteptări de la oamenii pe care abia i-am cunoscut. Nu poţi fi prieten cu cineva fără să pretinzi nimic de la el, până şi simplul fapt de a fi tratat aşa cum tu, la rândul tău îl tratezi reprezintă e o aşteptare.
Pentru mine prietenia adevărată reprezintă un sufleţel în două trupuri. şi ceea ce e cel mai trist e faptul că atunci când unul dintre ele pleacă nu ai ce face cu toată dragostea aceea, şi oricâţi oameni ai cunoaşte şi iubi după el, nu poţi compensa ceea ce prietenul dispărut benevol ţi-a oferit.
Eu cred că adevărata prietenie ţine mult şi de modul în care ştii şi accepţi să te dărui.
Mi-am amintit acum de fraza asta pe care nu mai ştiu unde am citit-o "prietenia este anticamera dragostei".