Originally Posted by illotempore2002:
|
prietenia e neconditionata. pot sa ma port urat cu prietenii mei, sa ii uit pt cateva luni, sa nu mai dau nici un semn de viata, sa fiu egoista, daca sunt prieteni adevarati or sa ma accepte asa.
la fel si invers.
ce ziceti de asta?
|
Teoretic da - dar nu nelimitat.
E un semn de demnitate si întelepciune sä-ti stabilesti aceastä limitä. Prea severä -> vei rämâne singur. Prea laxä ->
you're in for the receiving end of a gang-bang. Ambele, în sensuri opuse, te lasä färä prieteni.
Ceea ce depäseste net orice limitä, cât de generoasä, e trädarea. Poate lua diverse chipuri si forme - dar când apare, e inconfundabilä.
Cel mai bun prieten al meu ever a fost Vistrian Roman, Dumnezeu sä-l ierte. Doar moartea (lui - 1994) ne-a despärtit. Urmätorul e Bujor Nedelcovici, sä-l tinä Dumnezeu.
(Amândoi, cu hachitele lor - dar complet neimportante.)
Cineva de-aici de pe forum pare sä se afle pe locul imediat urmätor (singurul factor de dubiu fiind cel temporal: nu ne cunoastem de prea mult timp).
Mai am si altii, dragi, fideli, de încredere. Nu prea multi (cä de-aia-s prieteni!), dar nici atât de putini încât sä mä consider un om singur.
Un tip (nu-l nominalizez) mi se declara Prieten cu Pî mare - chestie în numele cäreia îsi permitea ORICE (cä de, de-aia suntem Prrrieteni!). In schimb, mie NU-mi permitea nici pe sfert din câte-si permitea siesi (cä de, avea si el o vârstä - cu cinci ani peste mine!) Azi-asa, mâine asa, pânä m-am împäcat cu ideea cä totul fusese o farsä (cauza: neam-prost) - si l-am läsat în plata Domnului.