[halebardul]

e o intamplare faptul ca acest citat e tot de N. Steinhardt.
Dar l-am gasit si mi s-a parut interesant:


Blow Up (1966)

Palme d’Or la Cannes, nom. BAFTA

“Unul din cele mai frumoase şi mai importante filme din cîte s-au realizat de la fraţii Lumière pînă astăzi. Nu-i vorba numai de interpretare, imagini şi culori, toate splendide, ci mai ales de temele unei pelicule pe care aş numi-o, fără a şovăi, ecranizarea Dialogurilor lui Platon. Teme întru totul platoniciene: adevărul, esenţa, realitatea. Cărora li se adaugă una specifică vremurilor noastre: limitele văzului, concurenţa ce fac acestui simţ al nostru procedeele optice artificiale, respectiv fotografia şi izotopii ei. […]

Sufletul mult agitatului ins de la sfîrşitul nostru de veac dobîndeşte multă desfătare prin Blow up: departe de a fi un film pentru o ‘societate de consum’ sau o feerie cromatico-poliţistă, e un prilej de meditaţie gravă şi se înscrie fără doar şi poate în rîndurile nu puţinelor expuneri parafilozofice ale vremii. Iată un film care aminteşte nuvelele filozofico-poliţiste ale lui G.K. Chesterson şi se arată vrednic de a fi încadrat în filozofia ca povestire promovată la noi de Constantin Noica.

Referitor la fotografie şi la camera cinematografică, însă, care-i soluţia? Că ele, întocmai ca toate celelalte arte, ca orice artefact, sînt strîns legate de viaţă: nu imitînd-o, nu situîndu-se în poziţie de rivalitate cu ea, nu supunîndu-i-se slugarnic, ci intensificînd-o, dăruindu-i un plus de putere, o plus-valoare fascinatorie, developîndu-i virtualităţile. Aceasta chiar este şi arta: un soi de blow up, o developare a vieţii. Şi o explozie, care îi dezgoleşte esenţele, alcătuirile ocultate, spre uimirea şi fermecarea fericitului receptor al miracolului.” (N. Steinhardt)

Si o interpretare a lui Mircea Dumitrescu:
După filmul de scheciuri Le tre volte / Cele trei feţe (1965), urmează o altă capodoperă, Blowup (1966), Marele
Premiu, Cannes, 1967, primul film al lui Antonioni realizat în străinătate, în Marea Britanie, ca primă tentativă de înfăptuire a unor sinteze artistice, culturale, spirituale, sufleteşti. Cu inovaţiile sale cromatice, stilistice şi scenografice, este un film de sugestie faustică, despre contradicţia realitate/iluzie. Thomas, fotograful, pleacă în lume pentru a-şi împlini aventura cunoaşterii. Acest Faust modern, prin fotografiere, prin prelucrarea fotografiilor, din aproape în aproape, descoperă „adevărul”. Dar acesta din urmă, simbolizat prin cadavrul din parc, se dovedeşte a fi o monstruozitate de care încearcă să se îndepărteze printr-o iluzorie salvare, prin droguri, prin erotism, prin muzică de divertisment. Secvenţa finală, mimarea jocului de tenis, pare acceptarea unei iluzionări perpetue. Dar Thomas se apleacă, ridică de pe iarbă aparatul de fotografiat, instrumentul cunoaşterii, şi pleacă în lume, deci revine în planul realităţii şi, astfel, aventura cunoaşterii poate să reînceapă.