când îmi amintesc ce se petrece de fapt în spatele unui film îmi vine să nu mă mai uit deloc, atât de false îmi par toate. să nu se înţeleagă de-aci că-i desconsider cumva pe actori, regizori şi pe restul lumii lor, nicidecum, doar mi se pare o muncă care necesită ceva mai multă ipocrizie decât alte meserii, cea de medic, de exemplu.
personal prefer călătoriile care se fac în timp real, şi cărţile, cele care sunt
numai călătorii ale minţii mele. filmul mi se pare limitat tocmai pentru că-şi propune să spună acelaşi lucru tuturor. şi acum nu-mi rămâne decât să spun: fericiţi cei care au cu adevărat ceva de spus, şi mai fericiţi cei capabili să înţeleagă ceea ce-a inteţionat regizorul să spună! am fost tare dezamăgită constatând că majoritatea vede filmul ca pe-o distracţie. probabil că asta şi e!
dp meu dv de la distracţie la cultură e cale lungă.
