Cinemagia Forum - View Single Post

Pashpix · 09 May 2009, 16:34

Sergiu Nicolaescu: “Trebuie să recunosc că există asemănări între mine şi Carol I”

Cu ocazia dublei lansări a docu-dramei sale “Carol I”, în cinema şi pe DVD, din acest weekend, Sergiu Nicolaescu a vorbit pentru Cotidianul despre revoluţie şi despre Columna traiană, despre cum omoară culorile şi despre cum e să-l joace pe rege având aceeaşi vârstă ca monarhul în anul morţii lui.

De ce aţi optat pentru o docu-dramă în locul unui documentar (“Carol I” a câştigat concursul de proiecte de la Centrul Naţional al Cinematografiei la secţiunea documentar - n.r.)?

Subiectul era prea vast, ridica multe probleme.... Într-un documentar bagi mai puţin sentimentalism şi eşti obligat să mergi mai mult pe documente. Or, Carol I avea atât de multe lucruri că nu puteau fi cuprinse decât în minimum o oră, ca să prinzi povestea lui din ’66 şi terminând cu 1914, când moare. A apucat la viaţa lui trei războaie, o revoluţie şi două revolte, deci şase evenimente extrem de importante. Şi-a dat de trei ori demisia, sunt lucruri care nu pot fi excluse. Apoi a fost ideea de docu-dramă pe care eu am abordat-o altfel. Nu e un amestec de figuranţi care se mişcă, cum am văzut în filmele străine. Eu am actori foarte buni care joacă bine. Cât despre Carol I, în 1977 l-am jucat chiar când aveam vârsta pe care o avusese el în timpul războiului din 1877; iar acum îl joc având vârsta morţii lui. Era o ocazie aproape unică în cinematografia mondială, să joc acelaşi rol la o diferenţă de 30 de ani.

Apropo de filme despre război aţi văzut “Restul e tăcere” de Nae Caranfil?

Da, l-am văzut. E un mod de a privi istoria, original, binişor făcut. Nu cred că el face parte din noua generaţie, are o anumită vârstă... Abordează 77-le şi încearcă să se descurce cu figuraţie şi cu militari. Ca orice nou artist care intră într-un film pe fundal istoric, se lasă influenţat de documentarea făcută privind costumele. Îmi amintesc că în 1977 Manole Marcus trebuia să facă filmul respectiv după un scenariu de Titus Popovici. Avea decorurile, costumele, tot.
Apoi s-a schimbat Dumitru Popescu şi Corneliu Burtică mi-a propus mie să regizez. Eu am zis: “Dacă îmi cereţi să fac un film fără regele Carol, fără Kogălniceanu, cum mi-aţi făcut la filmul despre 23 August - la care nu tu Mihai, nu tu Pătrăşcanu -, nu se poate face!”. Iar el mi-a zis că e Carol şi că ar vrea să-l joc. I-am atras atenţia că, dacă mai şi joc, va avea probleme. În două săptămâni am scris scenariul, însă, când am intrat în magazia de costume, parcă m-a lovit cineva cu un copac în cap, culorile erau îngrozitoare! Prima mea meserie a fost cea de pictor şi am un gust al culorii ca orice om de specialitate, s-a văzut asta din “Dacii” şi “Mihai Viteazul”, nu mai spun după. Eu, în primul rând şi în primul rând, omor culorile: le elimin pe cele violente şi pe cele foarte calde ca să obţin imaginea pe care mi-o doresc. Un exemplu: ăştia aveau pantaloni albi, haina roşie. Eu am zis nu, facem toate costumele gri. Nu văzusem tabloul lui Grigorescu, l-am văzut abia după pe cel care este la Ministerul Apărării Naţionale şi parcă era cu figuranţii mei! Exact soldatul pe care l-am avut eu!

La “Dacii” aţi întâmpinat probleme cu costumele?

M-am dus la Roma, la Columna traiană, şi am desenat vreo zece costume de daci după ea. La Bucureşti i le-am dat pictoriţei de costume. Aveau pânză din in, necolorată, la dispoziţie. Când am văzut costumele, am rămas cel puţin trăsnit: arătau ca nişte mexicani, le lipsea doar pălăria! Era clar că aşa arătau, dar pot eu să îi arăt aşa? Am stat, m-am gândit la ce m-a şocat pe mine. Eu nu observasem că e colorată Columna traiană, că era din piatră. Aşa că i-am zis costumierei să le facă pe toate de culoarea pietrei. Când te apuci de un film, trebuie să judeci toate lucrurile, nu sunt toţi obişnuiţi să facă asta, dar eu sunt, acum şi fără să-mi dau seama. Când ai pantaloni albi şi jachetă roşie, ce poate să iasă? E adevărat că Nae Caranfil, ca un băiat deştept şi cu talent ce e, a luat-o puţin în glumă şi a glumit chiar şi în personaj. Carolul lui n-are nici o legătură cu Carol I. O namilă de 1,88 metri, cât are actorul lui... Bine, şi eu sunt prea înalt pentru Carol, dar, ia uitaţi, am figura şi gura lui (se întoarce din profil- n.r.), mi-a spus-o şi Corneliu Burtică, că semănam.

El a avut probleme când l-aţi jucat prima dată pe Carol?

Da, a avut, dar nu mi le-a spus niciodată. Dar eu le ştiam. Pe urmă a fost schimbat din funcţie. M-am întâlnit cu el la revoluţie, la Ploieşti, unde se mutase. I-am spus: “Îmi pare rău, dar aţi fost trimis de partid. Ne mai vedem”. Nu aveam cum să facem o revoluţie cu activişti de partid. M-a înţeles, s-a retras imediat şi acum îmi pare sincer rău. Că sunt mulţi activişti de partid care sunt azi în funcţii... La el măcar ştiam că făcusem ceva foarte curajos. La noul Carol n-am avut probleme cu costumele, el însuşi se îmbrăca într-un costum negru sau bleumarin închis. El nu se lăsa dus de val, era foarte sobru; chiar aş putea spune că pentru un tânăr de 27 ani - cât avea când a venit în România - era demodat. Avea parcă mereu acelaşi costum, pentru că întotdeauna se îmbrăca militar. Trebuie să recunosc că există nişte asemănări între el şi mine: amândoi suntem berbeci, considerăm că munca e mai importantă decât orice, o mâncăm pe pâine şi unul, şi celălalt. Amândoi suntem duri cu colaboratorii noştri, foarte duri, dar drepţi, amândoi am realizat ceva, sigur păstrând proporţiile: eu sunt un regizor, el era un rege. Însă şi eu am făcut ceva ce sigur nu mai face nimeni în România. Pentru că nici unul din generaţia nouă nu-mi dovedeşte că ar vrea să facă 77 de filme, cum am făcut eu. Tinerii regizori au foarte mari pauze pentru că deschid restaurante şi aşa mai departe. Nu sunt înnebuniţi după film.
Eu am fost înnebunit după film şi aşa am şi rămas. E şi un scop succesul, dar nu oricum. Succesul pe care îl obţineam în urma patriotismului pe care li-l transmiteam lor. “Dacii” a fost primul film naţionalist apărut după ’47; nici în literatură n-a existat un film gen “Dacii”, care arăta cum se revoltă personajele împotriva ocupaţiei. Pe care eu am trăit-o din plin: din ’47, când aveam 16 ani, până în ’89, când mi-am împlinit misiunea. Nu că am participat la revoluţie, ci am fost unul dintre primii care au participat. Şi care am împins oamenii, pentru că eram cunoscut, de-aia am câştigat eu popularitate. Prin popularitatea pe care o aveam, treceam pe oriunde, armată, ofiţeri, fără să mă oprească. Aveam un fel de permis de liberă trecere, aşa am şi făcut ce am făcut. Iar când am zis “Veniţi cu mine!”, a venit o fabrică întreagă.

09 May 2009, 16:34	#101
Pashpix Guru Join Date: Apr 2007 Posts: 559	Sergiu Nicolaescu: “Trebuie să recunosc că există asemănări între mine şi Carol I” Cu ocazia dublei lansări a docu-dramei sale “Carol I”, în cinema şi pe DVD, din acest weekend, Sergiu Nicolaescu a vorbit pentru Cotidianul despre revoluţie şi despre Columna traiană, despre cum omoară culorile şi despre cum e să-l joace pe rege având aceeaşi vârstă ca monarhul în anul morţii lui. De ce aţi optat pentru o docu-dramă în locul unui documentar (“Carol I” a câştigat concursul de proiecte de la Centrul Naţional al Cinematografiei la secţiunea documentar - n.r.)? Subiectul era prea vast, ridica multe probleme.... Într-un documentar bagi mai puţin sentimentalism şi eşti obligat să mergi mai mult pe documente. Or, Carol I avea atât de multe lucruri că nu puteau fi cuprinse decât în minimum o oră, ca să prinzi povestea lui din ’66 şi terminând cu 1914, când moare. A apucat la viaţa lui trei războaie, o revoluţie şi două revolte, deci şase evenimente extrem de importante. Şi-a dat de trei ori demisia, sunt lucruri care nu pot fi excluse. Apoi a fost ideea de docu-dramă pe care eu am abordat-o altfel. Nu e un amestec de figuranţi care se mişcă, cum am văzut în filmele străine. Eu am actori foarte buni care joacă bine. Cât despre Carol I, în 1977 l-am jucat chiar când aveam vârsta pe care o avusese el în timpul războiului din 1877; iar acum îl joc având vârsta morţii lui. Era o ocazie aproape unică în cinematografia mondială, să joc acelaşi rol la o diferenţă de 30 de ani. Apropo de filme despre război aţi văzut “Restul e tăcere” de Nae Caranfil? Da, l-am văzut. E un mod de a privi istoria, original, binişor făcut. Nu cred că el face parte din noua generaţie, are o anumită vârstă... Abordează 77-le şi încearcă să se descurce cu figuraţie şi cu militari. Ca orice nou artist care intră într-un film pe fundal istoric, se lasă influenţat de documentarea făcută privind costumele. Îmi amintesc că în 1977 Manole Marcus trebuia să facă filmul respectiv după un scenariu de Titus Popovici. Avea decorurile, costumele, tot. Apoi s-a schimbat Dumitru Popescu şi Corneliu Burtică mi-a propus mie să regizez. Eu am zis: “Dacă îmi cereţi să fac un film fără regele Carol, fără Kogălniceanu, cum mi-aţi făcut la filmul despre 23 August - la care nu tu Mihai, nu tu Pătrăşcanu -, nu se poate face!”. Iar el mi-a zis că e Carol şi că ar vrea să-l joc. I-am atras atenţia că, dacă mai şi joc, va avea probleme. În două săptămâni am scris scenariul, însă, când am intrat în magazia de costume, parcă m-a lovit cineva cu un copac în cap, culorile erau îngrozitoare! Prima mea meserie a fost cea de pictor şi am un gust al culorii ca orice om de specialitate, s-a văzut asta din “Dacii” şi “Mihai Viteazul”, nu mai spun după. Eu, în primul rând şi în primul rând, omor culorile: le elimin pe cele violente şi pe cele foarte calde ca să obţin imaginea pe care mi-o doresc. Un exemplu: ăştia aveau pantaloni albi, haina roşie. Eu am zis nu, facem toate costumele gri. Nu văzusem tabloul lui Grigorescu, l-am văzut abia după pe cel care este la Ministerul Apărării Naţionale şi parcă era cu figuranţii mei! Exact soldatul pe care l-am avut eu! La “Dacii” aţi întâmpinat probleme cu costumele? M-am dus la Roma, la Columna traiană, şi am desenat vreo zece costume de daci după ea. La Bucureşti i le-am dat pictoriţei de costume. Aveau pânză din in, necolorată, la dispoziţie. Când am văzut costumele, am rămas cel puţin trăsnit: arătau ca nişte mexicani, le lipsea doar pălăria! Era clar că aşa arătau, dar pot eu să îi arăt aşa? Am stat, m-am gândit la ce m-a şocat pe mine. Eu nu observasem că e colorată Columna traiană, că era din piatră. Aşa că i-am zis costumierei să le facă pe toate de culoarea pietrei. Când te apuci de un film, trebuie să judeci toate lucrurile, nu sunt toţi obişnuiţi să facă asta, dar eu sunt, acum şi fără să-mi dau seama. Când ai pantaloni albi şi jachetă roşie, ce poate să iasă? E adevărat că Nae Caranfil, ca un băiat deştept şi cu talent ce e, a luat-o puţin în glumă şi a glumit chiar şi în personaj. Carolul lui n-are nici o legătură cu Carol I. O namilă de 1,88 metri, cât are actorul lui... Bine, şi eu sunt prea înalt pentru Carol, dar, ia uitaţi, am figura şi gura lui (se întoarce din profil- n.r.), mi-a spus-o şi Corneliu Burtică, că semănam. El a avut probleme când l-aţi jucat prima dată pe Carol? Da, a avut, dar nu mi le-a spus niciodată. Dar eu le ştiam. Pe urmă a fost schimbat din funcţie. M-am întâlnit cu el la revoluţie, la Ploieşti, unde se mutase. I-am spus: “Îmi pare rău, dar aţi fost trimis de partid. Ne mai vedem”. Nu aveam cum să facem o revoluţie cu activişti de partid. M-a înţeles, s-a retras imediat şi acum îmi pare sincer rău. Că sunt mulţi activişti de partid care sunt azi în funcţii... La el măcar ştiam că făcusem ceva foarte curajos. La noul Carol n-am avut probleme cu costumele, el însuşi se îmbrăca într-un costum negru sau bleumarin închis. El nu se lăsa dus de val, era foarte sobru; chiar aş putea spune că pentru un tânăr de 27 ani - cât avea când a venit în România - era demodat. Avea parcă mereu acelaşi costum, pentru că întotdeauna se îmbrăca militar. Trebuie să recunosc că există nişte asemănări între el şi mine: amândoi suntem berbeci, considerăm că munca e mai importantă decât orice, o mâncăm pe pâine şi unul, şi celălalt. Amândoi suntem duri cu colaboratorii noştri, foarte duri, dar drepţi, amândoi am realizat ceva, sigur păstrând proporţiile: eu sunt un regizor, el era un rege. Însă şi eu am făcut ceva ce sigur nu mai face nimeni în România. Pentru că nici unul din generaţia nouă nu-mi dovedeşte că ar vrea să facă 77 de filme, cum am făcut eu. Tinerii regizori au foarte mari pauze pentru că deschid restaurante şi aşa mai departe. Nu sunt înnebuniţi după film. Eu am fost înnebunit după film şi aşa am şi rămas. E şi un scop succesul, dar nu oricum. Succesul pe care îl obţineam în urma patriotismului pe care li-l transmiteam lor. “Dacii” a fost primul film naţionalist apărut după ’47; nici în literatură n-a existat un film gen “Dacii”, care arăta cum se revoltă personajele împotriva ocupaţiei. Pe care eu am trăit-o din plin: din ’47, când aveam 16 ani, până în ’89, când mi-am împlinit misiunea. Nu că am participat la revoluţie, ci am fost unul dintre primii care au participat. Şi care am împins oamenii, pentru că eram cunoscut, de-aia am câştigat eu popularitate. Prin popularitatea pe care o aveam, treceam pe oriunde, armată, ofiţeri, fără să mă oprească. Aveam un fel de permis de liberă trecere, aşa am şi făcut ce am făcut. Iar când am zis “Veniţi cu mine!”, a venit o fabrică întreagă.