|
mie mi-a placut the wrestler foarte mult, deja din prima scena, pentru ca regia si camera au lasat deoparte efectele dramturgice in folosul unui stil documentaristic. dupa parerea mea exact stilul asta aduce personajul foarte aproape de spectator, ceea ce e in fond scopul unui, chiar daca fictiv, biopic.
la fel ca unii dintre voi, a contat foarte mult ca personajul a fost construit ca un om de zi cu zi, cu putina putere de discernamant, cu ringul ca singurul loc de afirmatie (in rest se distrugea sistematic orice legatura in jurul lui), un tip caruia ii plac gecile si muzica anilor optzeci, kitchul.
finalul a fost pentru mine perfect, a trait un moment al cunoasterii starii proprii, si- a ales calea si..ecran negru.
|