http://www.supliment.polirom.ro/imag...4_National.pdf
LANSĂRI
Pe 9 aprilie, la Teatrul Act, s-a lansat 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc, iar o zi mai tîrziu Bunul, răul și urîtul în cinema la Librăria Cărturești din strada Arthur Verona (București).
INTERVIU CU ANDREI GORZO
Dacă acest volum are o temă, aceasta e apariția unui critic
Interviu realizat de George Onofrei
Acest volum reprezintă debutul tău editorial. Vine tîrziu, vine prea devreme?
Probabil, un pic prea devreme. Formarea unui critic cît de cît decent durează foarte mult timp. Există excepții (oameni ca André Bazin, de pildă, sau François Truffaut, care scriau lucruri extraordinary de pătrunzătoare despre arta cinematografică la vîrsta de 20-25 de ani), dar, în general, oricît de pasionat ai fi, oricît ai vedea și ai citi și ai medita și ai exersa, îți ia mult pînă să devii un critic cît de cît decent. Nu fac pe modestul: cred că sînt (sau sînt pe cale să devin) un critic decent. Dar tot mi-am făcut un car de draci lucrînd la cartea asta, deci recitind din urmă. Public în presă din 1996: se strînsese atîta!
Şi, în cea mai mare parte, juvenilia. De mai multe ori mi-a venit să sun la editură și să spun: „Fraților, I want out! M-am înșelat. N-am atîtea texte valabile încît să fac un volum“. Pe de altă parte, țineam să fac munca asta de autoclarificare, țineam să trag o linie și să spun: „Uite, pînă aici se întinde juvenilitatea și de-aici începe...
în fine, ce-o mai veni dup-aia“. Munca la Bunul, răul și urîtul mi-a permis să fac asta. Dacă această carte are o temă, tema ei e apariția unui critic. Dacă acest spectacol poate fi de vreun interes pentru cineva sau dacă e vorba doar despre autoindulgență din partea mea – iată niște întrebări la care nu știu să răspund.
Spui că trăiești din privitul atent al filmelor. Conștiințacă trebuie să „produci“ o cronică în urma vizionării filmelor nu te transformă într-un „robot de privit și judecat filme“, răpindu-ți plăcerea simplă a vizionării?
Cînd sînt la film, nu sînt conștient de faptul că trebuie să produc o cronică. Sînt însă conștient (sau încerc să fiu) de ce anume fac realizatorii, și cu ce intenții, și cu ce grad de succes. Dar acest efort de a fi lucid nu mă împiedică să răspund la ce fac ei. Dimpotrivă, îmi intensifică răspunsurile. Şi mi le purifică – în sensul că, atunci cînd un film mă emoționează, nu mă emoționează pentru că proiectez eu în el cine știe ce vulnerabilități de-ale mele, după cum, atunci cînd mă irită, nu e din cauză că s-a atins accidental de cine știe ce bubă de-a mea. Ce-i drept, nu răspund întotdeauna „pozitiv“, celor mai multe filme le răspund ostil, dar răspund întotdeauna filmului în sine (sau cel puțin încerc; evident, mi se poate întîmpla să fiu pe lîngă), minților care l-au creat. Şi răspund cu tot ce sînt, cu tot ce știu și cu tot ce am, cu toate simțurile și cu toată mintea. Nicicînd nu sînt mai departe de a mă simți ca un robot, nicicînd nu mă simt mai viu ca atunci cînd văd un film.
Vorbești chiar în debutul cărții despre relația ta cu cinemaul în copilărie, una foarte intensă... Spre exemplu, umpleai pagini întregi în încercarea de a reconstitui din memorie filmul, de a-l „păstra“ în viață...
Relația s-a adîncit, rămînînd la fel de intensă. Efortul acela de a reconstitui experiența pe hîrtie s-a transformat într-un efort de a o defini și de a o explica.
Are criticul interesul ca filmul să fie mai bun sau interesul profesional e mai ales în a căuta defectele?
Orice critic adevărat vrea filme bune.
Crezi că „cititorii despre film“ își aleg criticul preferat dacă se regăsesc în opiniile lui sau tentația e mai mare să îi citești pe cei cu care nu ești de acord?
Unii citesc, într-adevăr, ca să se vadă măguliți în gusturile lor; aprobă sau nu un critic pe considerente narcisice. Nu e cel mai profitabil mod de a citi. Există însă și destui cititori care se folosesc de critică într-un mod corect: ca să-și chestioneze și să-și explice mai bine propriile răspunsuri. Cititori care-i cer criticului stimulare, nu confirmare.
Îți asumi libertatea de a-ți schimba opțiunile odată cu trecerea anilor sau preferi să dai un diagnostic în care să te recunoști și mai tîrziu?
Ca toată lumea, prefer să pot spune: „V-am zis eu! V-am zis de la bun început!“. Pe de altă parte, nu e nici o onoare în a rămîne tare pe poziții, atunci cînd pozițiile respective devin de nesusținut. Indiferent despre ce fenomen e vorba – despre un film controversat, despre o carieră, despre o modă –, ce mă interesează este să ajung la o viziune cît mai justă și mai comprehensivă asupra lui și, dacă acest demers mă duce foarte departe de punctul meu
de vedere inițial, nu văd nimic rușinos în asta.
Care este cel mai dur verdict pe care l-ai dat vreodată unui film la care ai scris sau nu cronică?
Nu există verdicte suficient de dure pentru lucrurile pe care le comit unii cineaști români, și în primul rînd pentru faptul că le comit pe bani publici. A scrie despre aceste filme – a căuta cuvinte care să caracterizeze inteligența, sensibilitatea sau ținuta profesională a celor care le fac – e o îndeletnicire prea sordidă ca să se poată numi critică. Pe de altă parte, trebuie scris despre aceste filme – ele reprezintă o bună parte din producția noastră anuală. Acum cîțiva ani, această provocare mă amuza – eram în stare să iau scrisul despre ele ca pe o provocare: ia să vedem, pot să fac un mic număr de step verbal în jurul acestui morman de gunoi? Mi se părea o soluție mai bună decît insultarea explicită, repetată – și, în ultimă instanță, monotonă – a făptașilor. Acum nu mai sînt în stare. Am ajuns la vorba lui Alex. Leo Şerban, care găsea că abordarea mea jucăușă, de entertainer, tinde să escamoteze gravitatea infracțiunilor. Acum sînt pentru insultarea făptașilor – cît mai explicită și repetată de cîte ori e nevoie. Cel mai departe, pînă acum, am mers în cazul filmului Dincolo de America, dar la nevoie pot merge și mai departe. Şi o să fie nevoie.