Fost, vazut, luat, bucurat.
frumos tiparita, legata, copertata
are index de filme, index de nume
bine scrisa, dar asta stiam
29,95 lei, chiar merita.
Are pe spate un sticker pe care scrie "recomandat de Cinemagia"
minusuri:
scrie cu î din i unde de regula e â (inclusiv in titlu) si scrie sînt în loc de sunt
Academia asta n-are nici o putere!
iar la cuprins sunt trecute doar titlurile articolelor, nu si filmele la care se refera, ceea ce ma cam supara.
dar nu-i bai mare, se iarta.
ia uitati ce frumos incepe:
(sper sa mi se ia acest gest ca o promovare a cartii, nu ca o incalcare a dreptului de autor. scuzati eventualele greseli survenite in urma scanarii)
"
O confesiune din 2005, cu un P.S.
De obicei vin singur. Inainte ca luminile să se stingă, îmi deschid agenda la o pagină nouă şi-mi încerc pixul. Nu folosesc un pix cu lanternă; nu vreau să atrag atenţia. Nu ştiu cum se vede treaba asta de pe locurile din spate, în lumina ce vine dinspre ecran: un tip singur la cinema, care face ceva cu mîna dreaptă - uite cum îi tremură umărul. Oare lumea (aia care mă remarcă) se uită cîş la mine ?
Eu m-aş uita cîş la mine.
Adesea mai există cîte un alt spectator singur (aproape niciodată o spectatoare), aşezat undeva în faţă, singur pe tot rîndul, nici un alt cap între el şi ecran. Din cînd în cînd ies puţin din film ca să examinez de la distanţă capul acela; aproape că-i văd obsesia, boala, sau cum s-o fi numind problema lui, ca pe-o aură. Deci, da, mă uit cîş la maniaci, la semenii mei. Sigur, eu am o scuză - e normal să fiu singur acolo, cu capul împresurat de aura obsesiei, cu un umăr bîţîind suspect, cu o agendă ce se umple treptat de mîzgăleli pe care nimeni altcineva n-ar putea să le decodeze. E normal. Din asta trăiesc – din privitul atent al filmelor. Pe de altă parte, după cum mă tot întreabă, perplex, redactorul-şef al uneia dintre publicaţiile care cu omenie îmi întreţin iluzia că fac şi eu ceva util pe lumea asta: „Ţie
asta ţi se pare normal?". Ei bine, nu chiar.
Nu, nu sînt întotdeauna singur. Da, unele dintre persoanele care m-au însoţit de-a lungul timpului erau de sex feminin, şi nu, nu toate au dat bir cu fugiţii în momentul în care m-au văzut scoţînd pixul, încercîndu-l şi, apoi, cu un zîmbet de satisfacţie, plonjînd în adîncurile relaţiei mele cu agenda, pentru a nu mai reveni la suprafaţă decît la sfîrşitul filmului. Cele mai miloase dintre ele chiar au acceptat să se întîlnească şi a doua oară cu mine. Ştiu, sună incredibil. [...] Dar încercările mele de a-mi împărţi atenţia între notiţe şi persoana de lîngă mine - sărutînd-o din cînd în cînd, de exemplu, sau întinzîndu-i mîna mea liberă, ca un scufundător care mai scoate din cînd în cînd o mînă (sau măcar degetul mare) ca să le arate celor dragi că totul e în regulă - sînt şi mai stîngace.
Culmea e că nici una dintre funcţiile cinematografului nu-mi inspiră mai mult respect decît aceea de a oferi unui cuplu o primă ocazie de a sta foarte aproape unul de celălalt, cu lumina stinsă; o primă experienţă comună pe care s-o discute după aceea; o punte; un preludiu.
Sînt de partea adolescenţilor care lasă filmul să meargă în durerea lui, ei fiind ocupaţi să se giugiulească: cinefilul n-ar trebui să-i judece prea aspru pentru indiferenţa lor faţă de obiectul interesului său – indiferenţa aceea e de fapt o înţelegere profundă a unuia dintre rolurile de bază ale cinematografului, rol pe care Hollywood-ul l-a descoperit foarte repede şi la care a lucrat cu rezultate senzaţionale în primii săi, să spunem, 30-40 de ani de existenţă. Hollywood-ul
a cultivat la publicul său această identificare (mai mult sau mai puţin conştientă) a mersului la cinema cu preludiul actului sexual; filmele erau
concepute cu intenţia de a-i face pe oameni să se simtă mai dezinhibaţi, mai pricepuţi, mai sexy - încălziţi, stîrniţi. E unul dintre lucrurile care mă interesează la filme, care mă fac să-mi doresc să scriu despre ele. De fapt, mă interesează mai mult decît multe dintre filmele pe care sînt obligat să le văd.
[...]. Dar vedeţi? Asta-i problema: lucrurile astea mă fac să-mi doresc
să scriu. Unii oameni sînt făcuţi să stea pe margine luînd notiţe - spectatori în cel mai deplin sens al cuvîntului."
pentru restul, luati cartea.
Mie mi se pare ca cu A. Gorzo am pierdut un bun scriitor si am castigat un bun critic de film.