[slackerflu]

*Pentru ca forumul nu m-a lasat sa postez mai multe de 10000 de caractere intr-un mesaj, l-am impartit in doua.

Șerban Saru Sinești


1. Caracterizare din perspectiva altor personaje:
o Penciulescu:
“Sinești nu e un ministru de justiție ca Hariton, sa se lase demis de o gazeta... Ăsta-i mâna tare... O să ne insceneze procese peste procese... Toată ziua o să fim cu procurorul pe capul nostru... (...) Eu am fost totdeauna de părere că o gazetă socialistă nu trebuie să se încurce cu miniștrii de interne sau de justiție... A... Ministrul instrucției, ministrul domeniilor, al lucrărilor publice, cât vrei... nu e nici un pericol... Dar ministrul justiției?”

“(...) Are o reputație de mână de fier bine stabilită, din guvernarea trecută, când a fost secretar general la Interne.” [Actul I, Tabloul I, Scena 3]
=> Șerban Saru Sinești este un om cu putere și influență, capabil de multe pentru a se apăra, ocupă un post important, cel de Ministru al Justiției, și are o reputatie nepătată.

o Gelu:
“(...) Dar ce a săvârșit Sinești e ceva atât de nelegiuit, încât se va cutremura chiar această societate în care escrocii sunt acostați cu familiaritate și tandrețe. (...) Pentru fapta lui, în Franța Sinești ar fi fost dus la ghilotină... În Anglia ar fi fost spânzurat.” [Actul I, Tabloul I, Scena 3]
=> Sinești este are un caracter lipsit de scrupule și mârșav; a săvârșit un delict pe care-l ascunde și pentru ar trebui să fie pedepsit in mod sever.
=> Delictul este dezvăluit mai târziu în piesă prin descrierea conținutului scrisorii Mariei către Gelu (Actul I, Tabloul III, Scena 3), și anume uciderea bătrânei Manitti pentru a intra în posesia averii sale.

2. Caracterizare directă:
- “O încăpere cu totul întunecată. Sinești e acum bărbat ca la patruzeci și șase de ani, înalt, lat în umeri, cu oase tari, și totuși cu aspect uscat, având așa cum s-a mai arătat ceva dintr-un taur negru, ciolănos și slab, cu privirea neadormită. Stă gânditor într-un fotoliu, lângă o măsuță cu o lampă cu abajur verde întunecat, care nu lasă decât un con de lumină puternic, dar îngust. Pe măsuță un telefon, o cutie de țigări, un dosar. Nu se poate spune ce oră din noapte e. Omul fumează și gândește aproape nemișcat, dând o impresie de concentrare grea ca o carapace. În conul de lumină cu reflexe verzui, trăsăturile feții lui înguste, lunguiețe, au o duritate de gravură. Umerii obrajilor, nasul și bărbia îi sunt ascuțite. Poartă o mustață neagră, tunsă scurt, aspră ca o perie. În orbitele rotunde, mari, sub sprâncenele stufoase ca sub o streașină, ochii au o fixitate lucioasă, agravată de cuta pemanentă dintre sprâncene. Când intoarce capul, profilul lui are o anomalie tulburătoare, fiindcă este de la occiput la bărbie rotund și foarte mare, ca și când craniul aproape denudat ar fi fost turtit pe planurile urechilor late, lipite și ar fi crescut astfel in dauna feții, îngustată. În cabinetul lui doar bănuit, omul e ca într-o celulă singuratică, luminată, pe o mare întunecoasă, plecat peste un hău în care ascultă tăcut... După câtva timp, soneria telefonului. Abstras, îl lasa un timp sa sune fără să răspundă. Apoi ridică receptorul și cu o voce gravă și adâncă: Ministrul justitiei! Ascultă îndelung ce i se spune, foarte atent, dar fără nici un fel de mimică, apoi spune linitit si plin: Nu! Închide telefonul și rămâne iar pe gânduri, ca și cum ar continua să asculte în el insuși. Perdeaua se lasă încet.” [Actul I, Tabloul II]

- “Ca în tabloul II, încăperea este scufundată în întuneric. În biroul bănuit, din care nu se vede nimic, e același fotoliu luminat restrâns de o lampă cu abajur puternic și îngust, pe măsuță tot un telefon, cutia cu țigări și o scrumieră. În conul de lumină cu reflexe verzui, Șerban Saru Sinești fumează și acum gânditor, nervos și preocupat. Are același profil prea mare de la occiput la bărbia ascuțită, când întoarce neliniștit capul, aceeași fața îngustă, de o duritate de gravură, dar îl simți cu toată inteligența, neliniștit la pândă, ca un animal care adulmecă încolțit. E mai mult ca oricând, în fața primejdiei, inteligența pe care colegii din barou, ori cei din partid, o socotesc luciferică și cu soluții neașteptate, dar e vădit că înca nu vede nimic. Eși e foarte obosit, dă, chiar așa, o impresie de forță concentrată. Pare să fie mult după miezul nopții, căci restul celor vii se simte prăbușit în somn.” [Actul I, Tabloul V]

- “Având încă din tinerețe complexul anomaliei profilului său, omul cu atâtea succese în barou și în politică își crease, studiată cu multă aplicație, un soi de eleganță, dovedită prin grija vestimentară și mai ales printr-o gesticulație profesională cam caligrafică, dar care-i dădea o mare siguranță de sine. Acum, cu o abilitate voită, are înadins mâinile ocupate cu pălăria și bastonul, ca să pară firesc că nu poate da mâna, în realitate fiindcă îi e teamă că s-ar putea să rămână cu mâna întinsă.” [Actul III, Tabloul X, Scena 2)