|
Iata si povestea mea despre o prima intalnire traita, nu imaginata:
Iti amintesti dupa amiaza aceea mohorata, de sfarsit de toamna?
Cerul era de culoarea mierii topite, umezeala se strecura sub vesminte fara jena, iar frunzele vestede si triste, ingalbenite peste noapte, scrasneau a neputinta sub pasii nostri grabiti.
Atunci a fost sa ne intalnim... Ti-am surprins privirea mirata, emanand o lumina adanca,ce-ti insufletea ca o neasteptata revelatie, chipul obosit. Ce miracol de neinteles a facut dintr-un banal,dar intens schimb de priviri,sa ne regasim pe noi insine,sa ne redescoperim interesul,nevoia de a surade,dorinta de a ne cunoaste,bucuria de a trai?
Iar sufletele noastre,ofilite de cenusiul umed, si-au regasit in acea clipa,toata vioiciunea,speranta si o paradoxala sete de viata,cantand impreuna o melodie divina.
Sub cerul anost, dar inviorat de speranta, ca si cum un curcubeu urias ar fi imbratisat cerul,dupa o ploaie de stele, am gasit secretul magic prin care ziua aceea a devenit unica,sapata,pentru totdeauna,in memoria timpului: descoperirea iubirii.
Pentru toata lumea din jur tu erai doar un trecator. Pentru mine,insa ,ai fost lumea intreaga.
...Din cer incepura sa cada stangaci,razlet,primii fulgi,in toamna tarzie...iar noi pluteam ca intr-un vis,de mana,sub o ploaie de fluturi.
Iti amintesti de ziua aceea, cu cerul ca mierea topita,mohorata,dar atat de dulce...?
__________________
revival
|