[thequietsurfer]

"Die Ehe der Maria Braun". Sper sa ajung sa vad intreaga trilogie, dar pana atunci consemnez cateva impresii pe care incerc sa le pun cap la cap. Primul lucru care imi vine in minte e rezerva unui amic pe care l-am sunat imediat dupa ce am iesit din sala si care, desi il vazuse cu ceva vreme inaintea mea, mi-a spus ca "e misto, da' parca se petrec prea multe in filmu' asta". Desigur, el se referea (fara sa stie) la apropierea ce se face mai mereu intre filmul lui Fassbinder si structura melodramei.
Un sot disparut si reaparut miraculos, o sarcina pierduta, o crima, acestea sunt ingrediente care iti evoca mai degraba o productie Hallmark decat ceva legat de un nou val (german, in cazul de fata). Numai ca filmul lui Fassbinder nu e facut din aceste elemente de extraordinar conventional. Sau nu e facut numai din ele. Obstacolele, departe de a lasa impresia ca pica din cerul regizoral, par a fi acolo pentru ca tocmai ele fac parte din peisajul unei Germanii postbelice convalescente. In minte imi vin doua imagini ale firescului care, prin inadecverea lor grava la context, apar ca niste miracole. Deloc intamplator, sunt niste secvente ce pot fi oricand decupate. Prima e cea in care apropiatii Mariei Braun iau masa afara, intinsi pe iarba uscata, printre copaci desfrunziti. Prietena ei, cu capul iubitului in poala, pare chiar fericita. Ar fi fost imaginea unui plictis contagios daca o primavara tarzie ar fi schimbat cromatica decorului. Dar primavara nu avea ce sa caute in acea Germanie. Picnicul lor e mohorat, iar miracolul imperfect. A doua imagine o surprinde pe Maria Braun cantand emotionata alaturi de vechea sa prietena care isi sprijina capul de umarul ei (ca si in cazul de mai sus, acest detaliu aprent insignifiant devine tulburator). Cele doua se afla in cladirea ruinata a fostei lor scoli si probabil ca acel cantec fredonat cu bucurie (cantec care insoteste o alta plimbare a Mariei prin acelasi spatiu) este ecoul vagabond al unor vremuri uitate. Un ecou ce si-a gasit, miraculos, originea si poposeste vremelnic intr-o lume in care, pentru oricine, istoria afectiva a devenit o povara de care e bine sa te debarasezi.
Alt lucru care izbeste e ca, uneori, ai impresia ca personajele sunt cele care dicteazacum trebuie sa arate filmul si incotro sa o ia. Intr-o melodrama, asa ceva nu se va intampla niciodata. Chiar la inceput, atunci cand Maria Braun isi cauta debusolata si oarecum deznadajduita sotul in gara, camera o paraseste si ia parte la agitatia generala. Devine, la randul ei, un personaj neajutorat si priveste chipul inexpresiv al unui soldat. E cuprinsa de buimaceala anxioasa a oamenilor de acolo. Abia dupa aceste momente de naucire, camera o regaseste pe Maria.
Unul din momentele mele preferate e cel in care Oswald, vizibil nelinistit de reactia pe care Maria ar putea-o avea dupa ce sotul eliberat recent o paraseste, iese din cadru si se indreapta intr-o directie in care noi stim ca se afla un pian. Apasa cateva clape si muzica izbucneste vijelios. Coloana sonora se supune umorilor personajelor. Tensiunea trebuia eliberata intr-un fel. E ca si cum cineva ti-ar da drumul la o durere de masea.
Un alt lucru pe care nu il vei intalni in veci intr-o melodrama e un soi de "pudoare" a camerei care se comporta discret in momente in care un regizor pus pe santaj sentimental ar opta pentru prim-plan si ar exhiba cu prost gust durerile personajelor. La un moment dat, Maria intra in bar convinsa ca sotul ei a murit si trece prin acel culoar de cupluri "bicolore" pentru a-l invita la dans pe soldatul (bonom ca un unchi Tom) ce o va intretine o vreme. Isi lasa capul pe umarul sau (stiu, stiu, devine o obsesie :oops: ) si ii spune ca sotul ei a murit. Camera se retrage lent si cuplurile incep sa danseze, inchizand culoarul si obturand vederea. Chipul Mariei ramane necunoscut. Un alt exemplu e secventa in care contabilul scortos al lui Oswald anunta moartea acestuia. Maria, aflata in incapere cand decesul e anuntat, nu ne este deloc aratata. Nici macar nu o auzim. Reactia ei poate fi cu greu banuita. Plange? E impasibila? Nu stim. Judecand dupa sarcasmul sau afisat de-a dreptul salbatic in ultimele imprejurari, am fi tentati sa credem ca vom fi din nou plesniti cu o replica de vampa intepata. Dar nimic nu ne este dezvaluit. Camera se misca cu o infinita prudenta, pare a fi un om care isi alungeste gatul, si ocoleste un birou pentru a ni-l arata doar pe contabil suspinand ca un copil in bratele secretarei batrane. Aceasta elipsa de care am vorbit mai sus nu face decat sa amplifice tensiunea si sa sugereze ca, poate, inca mai exista resurse emotionale acolo unde nu ne-am fi gandit ca a mai ramas vreo urma de sensibilitate.
Constat ca, din pacate, m-am intins peste masura, nu am spus mai nimic si as mai avea atatea de scris... O sa revin dupa ce mai vad alte filme de Fassbinder. Si asa ca nu prea intra nimeni p-aici.