Cinemagia Forum - View Single Post

Led-Ze-Pencil · 21 Feb 2009, 18:56

UIte cineva care cat pe ce sa inteleaga filmul, dar n-a fost sa fie
http://www.cotidianul.ro/pescuit_spo...nde-73660.html
>>
"Pescuit sportiv" are nadã, dar nu prinde
16 Feb 2009 Alexandra Olivotto

Foloseºte camera subiectivã într-un mod fãrã precedent în filmul românesc, are interpretãri puternice ºi un scenariu cu premise incitante. Însã "Pescuit sportiv" pierde pariul cu plauzibilitatea, ca ºi direcþia pe ultima sutã de metri.

Adrian Sitaru ºi-a lansat în sfârºit debutul în lungmetraj, "Pescuit sportiv", o peliculã mult aºteptatã, premiatã la Salonic ºi la Palm Springs ºi lãudatã deja de presa din Hexagon. Este, Alex. Leo ªerban a remarcat-o deja, primul film românesc realizat cap-coadã cu camera subiectivã; însã cu greu îl poþi întâmpina cu surle ºi trâmbiþe din acest motiv, având în vedere faptul cã americanii au fãcut asta prin anii 40, iar efervescenþa Real TV a fãcut spectatorii extrem de toleranþi cu acest tip de filmare.

Povestea e liniarã ºi nu necesitã prea multe rãsturnãri de decor: Mihai (Adrian Titieni) ºi Miha (Ioana Flora), un cuplu care pare iniþial în plinã "legalitate", pleacã la un picnic; se ceartã ºi lovesc cu maºina o prostituatã, pe numele ei Ana sau Violeta (Maria Dinulescu).
O cred moartã, dar ea se trezeºte, aparent amnezicã, ºi are poftã de picnic la rândul ei. Foloseºte ocazia pentru a se insinua în vieþile lor, despre care ºtie cu mult mai multe decât ar trebui.

Acum, prostituata-catalizator este un motiv cultural cu vechime (mai ales în cinema), deci unul cu un grad de risc semnificativ la reciclare. Aici apare pariul cu plauzibilitatea: dacã Sitaru scrie cu o mânã sigurã dialogurile dintre Miha ºi Mihai, între care se instaleazã o agresivitate care mocneºte, compensatã uneori de excese de exprimare a emoþiei ("Te iubesc atât de mult, iubito!", spune el), mâna pare sã-i tremure la partitura Mariei Dinulescu: pe de o parte, are replici redundante ("Ce cuplu miºto sunteþi voi" e parcã pe repeat), pe de alta, toarnã mai multe adevãruri decât oracolul din Delphi. Actriþa joacã debordant de energetic, dar tot nu reuºeºte sã infuzeze personajului ei feliat în douã vreo dozã consistentã de credibilitate. Jocul Ioanei Flora e la celãlalt capãt al spectrului: rezervat cu încrâncenare ºi mereu la limita imploziei.

Camera subiectivã (vezi fiecare scenã prin ochii unui personaj, însã perspectivele alterneazã, ca de altfel ºi efectele lor, de la notabil la rizibil) pare în acest context o metodã de a transplanta niºte plauzibilitate într-o intrigã care funcþioneazã pânã la un punct, dar care o ia complet razna pe final. Sar în ochi o discontinuitate a atmosferei, un personaj care picã în scenariu ca nuca-n perete, o secvenþã cu consecinþe complet neasumate. Sitaru reuºeºte sã fie mult mai percutant în elipse - excelent poziþionate - decât în dialog, mai ales pe ultima parte, când începi sã te întrebi dacã nu cumva asiºti la o piesã a lui Beckett.<<

cat pe ce sa-l inteleaga ca mine, am vrut sa zic. Dar pt ca s-a oprit la jumatate, n-a mai inteles nimic.
"oracolul din Delphi, luatul complet razna spre final, nuca-n perete si Beckett" - au totusi o cheie de decodare, aia de care am tot zis aici. Si daca n-o vezi, nu pricepi nimic.
Macar apreciez ca autoarea a simtit ca undeva lucrurile o iau razna fata de realitate. N-a reusit insa sa treaca pragul ala si sa inteleaga ca se afla in universul unui "La Hanul lui Manjoala" (sau al lui Blair Witch daca vreti) nu in realitatea de zi cu zi. Aia romaneasca pe care o stim.

21 Feb 2009, 18:56	#135
Led-Ze-Pencil Banned Join Date: Feb 2004 Posts: 988	UIte cineva care cat pe ce sa inteleaga filmul, dar n-a fost sa fie http://www.cotidianul.ro/pescuit_spo...nde-73660.html >> "Pescuit sportiv" are nadã, dar nu prinde 16 Feb 2009 Alexandra Olivotto Foloseºte camera subiectivã într-un mod fãrã precedent în filmul românesc, are interpretãri puternice ºi un scenariu cu premise incitante. Însã "Pescuit sportiv" pierde pariul cu plauzibilitatea, ca ºi direcþia pe ultima sutã de metri. Adrian Sitaru ºi-a lansat în sfârºit debutul în lungmetraj, "Pescuit sportiv", o peliculã mult aºteptatã, premiatã la Salonic ºi la Palm Springs ºi lãudatã deja de presa din Hexagon. Este, Alex. Leo ªerban a remarcat-o deja, primul film românesc realizat cap-coadã cu camera subiectivã; însã cu greu îl poþi întâmpina cu surle ºi trâmbiþe din acest motiv, având în vedere faptul cã americanii au fãcut asta prin anii 40, iar efervescenþa Real TV a fãcut spectatorii extrem de toleranþi cu acest tip de filmare. Povestea e liniarã ºi nu necesitã prea multe rãsturnãri de decor: Mihai (Adrian Titieni) ºi Miha (Ioana Flora), un cuplu care pare iniþial în plinã "legalitate", pleacã la un picnic; se ceartã ºi lovesc cu maºina o prostituatã, pe numele ei Ana sau Violeta (Maria Dinulescu). O cred moartã, dar ea se trezeºte, aparent amnezicã, ºi are poftã de picnic la rândul ei. Foloseºte ocazia pentru a se insinua în vieþile lor, despre care ºtie cu mult mai multe decât ar trebui. Acum, prostituata-catalizator este un motiv cultural cu vechime (mai ales în cinema), deci unul cu un grad de risc semnificativ la reciclare. Aici apare pariul cu plauzibilitatea: dacã Sitaru scrie cu o mânã sigurã dialogurile dintre Miha ºi Mihai, între care se instaleazã o agresivitate care mocneºte, compensatã uneori de excese de exprimare a emoþiei ("Te iubesc atât de mult, iubito!", spune el), mâna pare sã-i tremure la partitura Mariei Dinulescu: pe de o parte, are replici redundante ("Ce cuplu miºto sunteþi voi" e parcã pe repeat), pe de alta, toarnã mai multe adevãruri decât oracolul din Delphi. Actriþa joacã debordant de energetic, dar tot nu reuºeºte sã infuzeze personajului ei feliat în douã vreo dozã consistentã de credibilitate. Jocul Ioanei Flora e la celãlalt capãt al spectrului: rezervat cu încrâncenare ºi mereu la limita imploziei. Camera subiectivã (vezi fiecare scenã prin ochii unui personaj, însã perspectivele alterneazã, ca de altfel ºi efectele lor, de la notabil la rizibil) pare în acest context o metodã de a transplanta niºte plauzibilitate într-o intrigã care funcþioneazã pânã la un punct, dar care o ia complet razna pe final. Sar în ochi o discontinuitate a atmosferei, un personaj care picã în scenariu ca nuca-n perete, o secvenþã cu consecinþe complet neasumate. Sitaru reuºeºte sã fie mult mai percutant în elipse - excelent poziþionate - decât în dialog, mai ales pe ultima parte, când începi sã te întrebi dacã nu cumva asiºti la o piesã a lui Beckett.<< cat pe ce sa-l inteleaga ca mine, am vrut sa zic. Dar pt ca s-a oprit la jumatate, n-a mai inteles nimic. "oracolul din Delphi, luatul complet razna spre final, nuca-n perete si Beckett" - au totusi o cheie de decodare, aia de care am tot zis aici. Si daca n-o vezi, nu pricepi nimic. Macar apreciez ca autoarea a simtit ca undeva lucrurile o iau razna fata de realitate. N-a reusit insa sa treaca pragul ala si sa inteleaga ca se afla in universul unui "La Hanul lui Manjoala" (sau al lui Blair Witch daca vreti) nu in realitatea de zi cu zi. Aia romaneasca pe care o stim.