Am scris si eu in sfarsit. Nu prea ma pricep la povesti,dar macar am incercat. Imaginatia mea nu a fost la apogeu. Nu e bazata pe fapte reale,desi se inspira intr-o mica masura din viata mea.Please iertati eventualele greseli de ortografie,tocmai am scos-o de la cuptor...si e aproape ora 3 am
.
LATER EDIT: Oh fuck! Scria caractere,nu cuvinte. Acuma am recitit regulamentul...nu stiu de ce aveam in cap ca tre intre 500 si 1000 de CUVINTE. Damn
.Oh well,asta e
.Mi se parea mie suspect (de bizar) ca le aveati asa scurte. Ei,oricum ale voastre sunt mai cu sare si piper,dar o las totusi si pe a mea aici,daca tot am scris-o...
"Strangers on a tramway"
Inca o zi din aceea. Exact ca cea de ieri,de alaltaieri,de ziua inainte de alaltaieri si tot asa. In fiecare dimineata iau acelasi tramvai,care ma duce in acelasi loc. Sunt precum un peste mare intr-o balta mica...degeaba mi se spune ca lumea e mare,caci microcosmosul meu nu e pe masura mea si a visurilor mele si nici nu imi permite sa evadez din el. Ma simt singura,simt ca ma afund tot mai mult in eternul cotidian si nimeni nu-mi da mana sa ma scoata din el. In tramvai aleg mereu sa stau la geam,lasand liber locul din dreapta,poate-poate cineva se va aseza si se va oferi voluntar sa-mi aduca o pata de culoare in viata. Dar deh,n-am eu norocul asta! Printr-o coincidenta stranie, mi se intampla mereu worst case scenario-ul - in fiecare zi protagonisti asemanatori,dar in situatii diferite. Ori nimeresc o batrana care se pune langa mine doar ca sa-mi spuna:
"-Vai,vai, generatia asta!Noi nu eram asa la varsta voastra..."
,iar eu raspund acid,mai in soapta:
"- Ghinionul vostru..."
, ori dau peste o batrana care ma intreaba cat e ceasul si bate insistent cu degetul aratator pe incheietura mainii,de parca nu as sti unde imi este, ori o batrana incepe dintr-o data sa imi spuna cu lux de amanunte povestea vietii ei. Cucoana,uita-te la fata mea! Do I look like I care?!
Gata! M-am saturat! Sunt tanara si pe dinauntru si pe dinafara...merit si eu macar o companie tanara si placuta pe parcursul celor 45 de minute parcurse zilnic cu tramvaiul. Azi inca e bine,5 minute trecute si locul inca e gol. Pana vine cineva,cred ca o sa...o sa...desenez un peºte cu ambii ochi pe aceeasi parte,precum in "Arizona Dream", pe geamul aburit.Martie...frig...zapada...o combinatie nereusita! Gata peºtele. Locul inca e gol,un inceput de zi promitator. Why hello, dar ce-mi vad ochii? Un baiat se indreapta spre mine. Incet...incet. Haide...inca putin! Daaaaa! Succes! Locul e ocupat! Sa-l fi atras talentul meu de a contura peºti pe geam? Ce mai conteaza,e un progres!
Hmm...ciudat. Imi zambeste...si nu pot spune ca asta ma deranjeaza in mod particular...
" - Stii,cand peºtele asta ajunge la maturitate,un ochi incepe sa se miste spre cealalta parte!"
Wow,nu pot sa cred! Neah...sigurat stia asta de undeva. N-are nicio legatura cu filmul. Dar hai sa-i fac jocul,nu pierd nimic daca il testez.
"-Atunci e mai bine sa ai ambii ochi pe aceeasi parte?"
" - Nu. E mai diferit!"
"- Ce pierzi?"
"Cealalta parte. Pierzi ceva,dar in acelasi timp castigi altceva."
Hahaha...nu se poate! Tipul asta chiar stie ce vorbeste...chiar a vazut filmul si in mod evident,i-a si placut,daca a retinut replicile. Sau pur si simplu viata ma amageste din nou? Poate daca as reusi sa imi sterg zambetul tampit de pe fata,as spune ceva inteligent.Haide Einstein,intreaba-l!Ahh...mi-ar fi mai usor daca nu si-ar afisa zambetul fermecator de misterios.Dar hai,cu curaj: 3...2...1...
"- Doar nu ai vazut..."
"- Ba da!"
"- Si intr-adevar ti-a..."
"- Chiar e nevoie sa raspund?"
Nu,nu e nevoie. Ambii zambim.Liniste. Ce ciudat ca dupa tot acest timp in care uriasul debit verbal al oamenilor m-a lasat rece,acum tipul asta dintr-o data imi face K.O. monotonia si ma cucereste doar cu cateva cuvinte...si ce cuvinte! De abia reusesc sa-i evit privirea magnetica si sa ma uit in jos,nu vreau ca roseata din obraji sa ma dea de gol.
"- Esti prima fata care m-a completat vreodata.Multumesc! Mi-a lipsit asta!"
"- Esti primul baiat datorita caruia voi iesi din acest tramvai zambind.Multumesc! Mi-a lipsit asta!"
"- Uite...eu de felul meu sunt un romantic incurabil si totusi...nu am avut cui sa-i dau acest martisor...pana acum. "
"-Haha...e in forma de trandafir.Chiar esti un romantic!"
Imi simt sangele curgand prin vene mai tare ca niciodata. As fi dorit ca timpul sa inghete acum si sa ramanem mereu in acest moment. Dar eu trebuie sa ies din tramvai,sa-mi reiau locul in cotidian.
"-Ne vom mai vedea?"
"-E alegerea ta!"
Am plecat,fara sa indraznesc sa ii adresez vreo forma de despartire,imi venea in minte doar "Ne mai vedem!" sau "Pe curand!",nici ca se putea mai nepotrivit,asa ca i-am facut doar cu mana. Ma intreb ce a vrut sa spuna cu "E alegerea ta!". Cred ca e inca unul dintre acele mistere ale vietii...
Ce martisor frumos...ca el de altfel .
Fir-ar sa fie,trandafir,floarea mea preferata. Ia stai,scrie ceva pe spatele lui: 07... Ahh,trebuie sa fie numarul lui de telefon! Acum inteleg! Dar...daca ne vom revedea,poate ca celelalte momente nu vor fi de aceeasi intensitate. Poate ca daca as apuca sa il cunosc,nu l-as mai considera interesant. Poate ca nu ar iesi nimic din asta si doar ar eclipsa prima noastra intalnire. Dar daca suntem facuti unul pentru celalalt? Daca dau cu piciorul sansei vietii mele? Sa-l caut...sa nu-l caut? Presupun ca...e alegerea mea!