[Pitbull]

"Revolutionary Road" - "American Mediocrity"
Sora mai micã ºi mai prostuþã

Drumul nu e revoluþionar.
Drumul de la roman la film - atât de insistent bãtãtorit, din 1961 ºi pânã acum. Nu e - cel puþin, prin rezultat.
ªi nici drumul de la dorinþa de nonconformism ºi bascularea în extrema opusã, cea a rutinei mic-urbane, suferitã de protagoniºti.
Deºi puþin cunoscut, cu o lipsã de succes la public care l-a determinat pe Yates sã lucreze (la sugestia lui William Styron) ca autor de discursuri ale lui Bobby Kennedy, în perioada J.F.K., ºi primit de critici cu un entuziasm care, totuºi, nu i-a adus National Book Award (adjudecat de "The Moviegoer" al lui Walter Percy), romanul de debut al lui Richard Yates s-a impus ca un rechizitoriu acerb al conformismului familial american - "imediat, intens ºi de o vivacitate strãlucitoare" (Tennessee Williams). Prea puþin din toate acestea transpar pe ecran, în viziunea unui Sam Mendes rãmas fixat în tiparele unui "American Beauty" pe care nu reuºeºte sã ºi-l mai egaleze - ci, cel mult, sã-l pastiºeze într-o peliculã ca o sorã mai micã ºi mai nereuºitã.
Încã de la început, parametrii personajelor sunt fixaþi exagerat de laconic, cãzând în schematism, astfel încât acea stare de frondã la adresa stereotipiei din jur nu apucã decât sã se contureze declarativ, fãrã substanþã. Ca atare, toatã miza din prima parte, nãstruºnica idee a cãlãtoriei la Paris, clacheazã. Din capul locului, pretextul e subþire - pur ºi simplu, April vede poza din armatã a lui Frank, în faþa Turnului Eiffel, ºi ce i se nãzare? "Hai la Paris!" Mult mai credibilã ar fi fost luarea în vizor a unul Eldorado local - Detroit, Miami, Los Angeles, New York - iar ratarea unei asemenea þinte, incomparabil mai dureroasã, ar fi definit cu adevãrat relevant nivelul dramei personajelor. Sau, dacã se þinea neapãrat la absurdul unui obiectiv atât de iluzoriu, atunci el ar fi trebuit sã fie elaborat mult mai detaliat (chiar în contextul declaratei excentricitãþi idealiste), ca sã funcþioneze. Cheia era aceea ca spectatorul, asemenea lui Frank, sã oscileze mereu între ispitã ºi realism, sã accepte mãcar o câtime de secundã tentaþia, nu sã ridice din sprâncene circumspect, sperând din tot sufletul ca respectivii sã nu ajungã la Paris, fiindcã atunci chiar s-ar fi dat în brânzã toatã povestea - ºi, din fericire, nici nu ajung, datoritã intervenþiei sub-plotului neprevãzut cu avortul, care readuce filmul la normalitate epicã.
Aici, abia, dramatismul capãtã consistenþã. În 1955, controversa legatã de aborþionism era în plin tumult, iar impactul ei asupra unei familii ca a Wheeler-ilor nu putea fi decât dramatic ºi semnificativ. Practic, odatã ce lãsãm în urmã ambiþia de nonconformism schiþatã atât de neconvingãtor, ºi ne aplecãm asupra eºuãrii în fatidicul conformism al fundãturii Revolutionary Road, povestea capãtã în sfârºit viaþã, ºi începe sã ne captiveze - mai bine mai târziu decât niciodatã. Nu e de mirare, aºadar, cã sonda devine un obiect potenþat cu conotaþii dramaturgice intense, cã secvenþa pregãtirii avortului e interesant construitã, iar deznodãmântul, destul de tulburãtor (cu atât mai mult cu cât Mendes, care chiar ºi când rateazã o face cu talent, ºtie sã-l filmeze semnificativ ºi cu stil - acel cadru cu April în dreptul ferestrei, plecând apoi încet spre telefon, pentru a lãsa în urmã compoziþia pustie cu fotoliul ºi pata de sânge, în timp ce i se mai aude doar vocea chemând încet în ajutor, este într-adevãr de o remarcabilã expresivitate). Pãcat, numai, cã sfârºeºte prin a se concentra doar asupra unui singur punct, eludând alte câteva linii epice care ar fi meritat sã se reuneascã la sfârºit - ca în "American Beauty", a cãrui forþã se revendicã inclusiv de la felul cum îºi armonizeazã toatã convergenþa finalului. De altfel, comparaþiile cu capodopera de acum zece ani a lui Mendes nu-s nici capricioase, nici automatiste - ci, pe cât de inevitabile, pe atât de dezavantajoase.
În primul rând, ambele filme se constituite ca niºte rechizitorii lipsite de patimã la adresa familiei americane, dar personajele de acum sunt mult sub nivelul de complexitate ºi originalitate atins de Kevin Spacey, Annette Benning ºi Thora Birch (deºi Frank Wheeler e totuºi uman-contradictoriu ºi nu lipsit de anumite dimensiuni interioare). În incidenþã cu acest nucleu survin diverse personaje din exterior, individuale sau grupate, fiecare cu ciudãþeniile lor. E de neocolit paralela dintre familiile Givings ºi Fitts - ºi în defavoarea celei dintâi: Michael Shannon e într-adevãr convingãtor în schizofrenicul agresiv John Givings, dar Richard Easton, cu Howard, oferã doar o schiþã drãguþã (cei drept, excelent speculatã în cadrul de încheiere al filmului, cu închiderea treptatã a aparatului auditiv), iar Kathy Bates, ca Helen, rãmâne nedrept de sub-folositã. Nici familia "paralelã" Campbell nu taie brazdã, în pofida câtorva sclipiri hazlii din partea lui David Harbour (Shep) ºi mai ales a lui Kathryn Hahn (Milly), o actriþã cu resurse certe de umor. Un alt crochiu de portret extrem de realist, finisat cu tuºe ironice delicate ºi fel de nefinalizat dramaturgic, oferã Jay O. Sanders (Bart Pollack).
Toate acestea conduc fatalmente spre concluzia cã, încã o datã, consecvenþa ne poate purta uneori cu gândul mai degrabã spre bovinism decât cãtre o onorabilã stabilitate - mai ales când duce la repetitivitate ºi manierizare. Încã mai sper ca Sam Mendes sã evite la timp acest drum.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2009, h. 03:00-04:02
Bucureºti, România