[Pitbull]

"Milk" - Film recomandat spectatorilor sub cincisprezece ani
Mai mult decât biografic, mai mult decât politic

La noi, ca la nimenea. Avem "comisie de rating" (adicã un grup de tovarãºi adunaþi ºi instruiþi cam pe puncte, care cu osârdie fac frecþie la un picior de lemn, pretenþiile lor "educative" fiind ºi desuete, ºi pseudoºtiinþifice, ºi ridicol de inaplicabile practic), numai ca sã ne punem în ton cu directivele de la Înalta Poartã Europeanã, ºi care va sã zicã sã fim "politicaliceºte corecþi" - ºi când colo, sãrãcuþii cenzori sunt aºa de cãzuþi în cap, încât îºi fac treaba taman pe dos, la modul cel mai "INCORRECTLY political" cu putinþã! Dupã tâmpenia de anul trecut, când au vrut sã interzicã de-a binelea (ºi de-a geaba) bietul "Saw IV", un gory-slasher cinstit ºi mediocru, acum i-am prins cu alta ºi mai boacãnã! Cicã "Milk" sã fie "interzis spectatorilor sub 18 ani"! Da' de ce? Pãi staþi sã vedeþi! Cã fincã aratã "imagini cu un om spânzurat" (ce sã-þi povestesc - e un cadru incomparabil mai scurt, discret ºi ponderat decât jdemii de atrocitãþi din filmele istorice sau de acþiune de orice stirpe, cu bubulina "AG" în colþ), "scene de sex oral" (aiurea-n tramvai - e doar o sugestie vagã, la un moment dat), precum ºi - þineþi-vã bine! - cã "face propagandã pentru o anumitã minoritate sexualã"!
Am mai vãzut eu oameni îndrãgostiþi de prostie, da' ãºtia parcã vor s-o ia ei pe toatã! Sãrmana Cristina Corciovescu, o expertã în filmologie altminteri competentã, a fost nevoitã, cu obrazul crãpându-i de ruºine (sper! - pentru cã ultima oarã când am conversat, era la fel de normalã cum o ºtiu dintotdeauna), sã se facã purtãtoarea de cuvânt a unor inepþii gen: "spre deosebire de 'Brokeback Mountain', care este o dramã, o poveste de dragoste a douã suflete chinuite, 'Milk' face propagandã pentru o orientare sexualã". Adicã, tronc-Mariþo! Unu la mânã, ºi "Milk" este o dramã - ºi ce mai dramã! O poveste (socialã, nu strict de dragoste) a milioane de suflete chinuite. Doi la mânã, nu (repet: nu - adicã NU!) face propagandã nici unei minoritãþi sexuale, ci exclusiv drepturilor omului. Trei la mânã, îi rog pe soldaþii neinstruiþi din comitetul ºi comiþia de rating sã-mi explice ºi mie cam cum ar arãta respectiva "propagandã pentru o minoritate sexualã", cãci ipoteza unei asemenea acþiuni îmi depãºeºte putirinþele imaginaþiei. Patru la mânã, ºirul de aberaþii continuã cu: "Am considerat cã este bine ca acest film sã vinã în contact cu generaþia tânãrã când aceasta este conºtientã ºi face anumite alegeri." Corci dragã, fii tu bunã ºi spune-le din partea mea papagalilor de colegi ai tãi cã în ultimele decenii anumite discipline ºtiinþifice (biologia, genetica, endocrinologia, psihologia ºi psihiatria) au fãcut oarece paºi înainte, ajungând la concluzia cã orientãrile sexuale, ºi mai ales homosexualitatea, nu au legãturã nici cu vârsta, nici cu conºtiinþa, nici cu libera alegere, ci sunt de naturã congenitalã, pe baze predominant hormonale - aºa cã sã punã ei mâna pe-un cãrticic, ceva, ºi abia pe urmã sã reînceapã sã dea "ratinguri", da? Altfel, am vãzut zilele astea între blocuri niºte muncitori care sãpau un ºanþ, sã repare nu ºtiu ce conducte de apã caldã - deci, locuri de muncã se gãsesc, nici o problemã.
N-aº fi dezvoltat atât de mult aceastã introducere, dacã n-ar fi avut o relevanþã cu totul specialã apropo de conþinutul noului film al lui Gus Van Sant. Una dintre principalele sale calitãþi este portretizarea obiectivã, elocventã ºi substanþialã a exponenþilor homofobiei - la nivel atât individual, cât ºi de turmã. Ignoranþa tâmpã, intoleranþa gregarã ºi mãrginirea de cea mai obtuzã speþã, amplificate de pretenþiile fudule de a emite judecãþi morale ºi de o ipocrizie multilateral dezvoltatã (faþã de sine, faþã de ceilalþi ºi faþã de Dumnezeu), au reprezentat secole de-a rândul trãsãturile definitorii ale gloatei puse pe discriminãri de ordin sexual - principalul adversar al lui Harvey Milk ºi al miºcãrii gay din S.U.A. ºi, prin extensie, din lume. Aiurelile ceneciºtilor noºtri rimeazã la fix cu ditirambii Anitei Bryant ºi ai lui John Briggs; între rãcnetele "Mu-ie bu-lan-gii! Mu-ie bu-lan-gii! Mu-ie bu-lan-gii!" de pe trotuarele Bulevardului Unirii, o datã pe an în iunie, ºi "face propagandã pentru o anumitã minoritate sexualã", o datã pe mileniu în ianuarie (sper!), nu existã nici o diferenþã de fond, ci numai una de ºtaif.
Este unul dintre motivele care definesc valoarea acestui film - capacitatea de a comunica expresiv ºi profund rãscolitor un mesaj moral, în condiþiile ingrate ale genului "biopic" (biographical picture) - ºi încã, un film biografic care-ºi impune din start o foarte mare stricteþe documentarã: invenþia romanþioasã se menþine la un nivel minim, scenariul lui Dustin Lance Black urmãrind o reconstituire cât se poate de exactã (înainte de a deveni aridã - cum de altfel se mai întâmpla pe alocuri, din pãcate, în altminteri admirabilul "Zodiac" al lui Fincher). Black, care a mai scris pânã acum doar trei filme ºi opt episoade ale serialului T.V. "Big Love", dovedeºte ºtiinþa ºi flerul de a organiza faptele de viaþã într-o construcþie epicã pe cât de neortodoxã, pe atât de captivantã ºi generoasã în semnificaþii: în pofida cvasi-liniaritãþii "ca-n viaþã", filmul se urmãreºte cu sufletul la gurã - ºi pentru orice observator avizat e limpede cã puterea sa de seducþie provine în mare parte din structura dramaturgicã (ºtim cu toþii cã Gus Van Sant e, prin excelenþã, un contemplativ ºi un stilist - chiar dacã aici opereazã o marcantã schimbare de registru). Totuºi, povestea lui Dustin Lance Black, oricât de bine compusã ºi articulatã, se distinge ºi prin câteva decizii discutabile - de exemplu, eludarea "detaliului" cã patru dintre partenerii de viaþã ("amanþi" ar fi prea vulgar spus, iar "soþi" legitimi încã nu puteau fi, în anii '70) ai lui Harvey Milk s-au sinucis. Singurul caz existent în film - ºi urmãrit destul de insistent - cel al lui Jack Lira, pare sã încerce a fi reprezentativ ºi pentru celelalte, dar procedeul nu poate decât sã rateze, fiindcã rata sinuciderilor în cuplurile homosexuale a fost dintotdeauna sensibil ridicatã, în urma tensiunilor inerente ºi a vulnerabilitãþii psihice asociate cu complexele de tot felul - mai ales în cazul convieþuirii cu un militant ca Milk (filmul urmãrind adecvat, deºi mult prea schematic, drama specificã unui asemenea cuplu: Jack tânjeºte dupã companie, atenþie ºi afecþiune, pe care Harvey nu are resurse temporale ºi sufleteºti de a i le acorda, ceea ce ajunge sã genereze criza finalã). Oricum, poate cã cel mai mare neajuns al acestui sub-plot constã în superficialitatea cu care scenariul, ºi mai ales regia, gloseazã peste el, ca ºi cum ar fi fost un incident oarecare, nu tragedia unui om care sfârºeºte spânzurându-se.
Pe de altã parte, s-ar fi simþit ºi nevoia unor elemente din viaþa non-politicã (ºi non-personalã - implicit: non-homosexualã) a lui Harvey, spre a-l defini, mãcar în principiu, ca persoanã complexã. Aºa, evoluþia lui în film eminamente ca gay ºi om politic, deºi e rotundã în sine ºi genereazã o mare densitate a dramatismului, devine de la un punct schematicã la rândul ei - ºi, implicit, cam tezistã (de unde ºi riscul ca unii neaveniþi sã creadã cã depisteazã în film intenþiile unei "propagande" inexistente în fond).
Preluatã organic de cãtre regie, povestea lui Black îºi gãseºte o expresie vizualã puternicã, pe cât de consistentã, pe atât de coerentã estetic. Aºa cum am mai spus, Van Sant rãmâne acelaºi stilist pe care-l ºtim, dar schimbã subtil registrul, din contemplativism calofil-searbãd în dinamism implicat, penetrant. Se remarcã în acest sens elementele de idilism duios-ironic, atât vizual cât ºi sonor, ale celor mai importante secvenþe erotice, sau nervul biciuitor al momentelor de acþiune politicã - vezi mozaicul animat al apelurilor telefonice. Urmãrind aceeaºi linie dualã (în fond, determinantã pentru tot filmul), remarcãm cã momentele vieþii de cuplu sunt sugerate cât se poate de discret ºi decent (Van Sant începe prin a arãta destul de explicit un sãrut senzual între doi gay, ca pentru a "bifa paragraful", dupã care coboarã treptat ºtacheta, rezumându-se la secvenþe scurte de preludiu sau de tandreþe post-coitalã, cadrate limitat ºi luminate în clarobscur, iar atingerile ºi sãrutãrile non-intime sunt tratate cu o dezinvolturã care le înscrie curând în firescul vieþii. Acelaºi echilibru menþinut atent caracterizeazã ºi secvenþele cu conþinut social ºi politic, concepute ºi filmate într-o cheie cvasi-documentarã, cu toate trucurile de rigoare - mizanscene ºi cadraje proprii imageriei evenimentelor publice, montaj sacadat ºi cu imperfecþiuni studiate, secvenþe de ºtiri (reconstituite, sau chiar archive footage: Anita Bryant apare exclusiv as herself, în imagini reale), dintre care se disting racordurile succinte ºi foarte abile dintre planul real ºi cel mediatic (mai ales la trecerea în instantanee fotografice - ca, de pildã, în momentul-cheie al strângerii de mânã cu Briggs, stratagemã abilã care marcheazã un punct de cotiturã al campaniei anti-discriminare). Contribuie în acest sens, cu precizie ºi sobrietate, ºi decizia plasticã a directorului de imagine Harris Savides, care îmbinã într-o sintezã pe deplin armonioasã documentul real, reconstituirea ºi creaþia poeticã.
Aceeaºi grijã a lui Van Sant faþã de fidelitatea cât mai scrupuloasã a reconstituirii se manifestã la nivelul castingului, care urmãreºte vizibil respectarea fizionomiilor reale (dupã cum se poate vedea în epilog, unde cadrele personajelor din film sunt urmate de fotografii ale modelelor lor reale) - dar nici în acest sector lucrurile nu se opresc la nivel formal. Majoritatea actorilor se achitã cu brio de sarcina unui asemenea tip de portretizare, pe care-l pândeºte atât de acut riscul cãderii în caricaturã (atât în privinþa minoritarilor sexual, cât ºi printre adversarii lor). Denis O'Hare redã în tuºe fine amestecul de aroganþã ºi frustrare al senatorului care se crede unsul Divinitãþii pe Pãmânt, într-o complementaritate interesantã cu suav-inchizitoriala hãituitoare de pederaºti, Anita Bryant (reconstituitã, cum am spus, numai din înregistrãri reportericeºti). Alison Pill o recompune pe cât de sensbil, pe atât de credibil, pe Anne Kronenberg, lesbiana durã, pragmaticã ºi loialã, din stafful lui Milk, iar Emile Hirsch ºi Kelvin Yu se disting din grupul care schiþeazã economic ºi precis anturajul de activiºti gay. Iese în evidenþã, în mod deloc surprinzãtor, Josh Brolin, într-un aparent contre-emploi care, pornind de la similitudinea fizionomicã aproape perfectã, probeazã apetenþa actorului ºi pentru indivizi ºubrezi, nesiguri, profund taraþi, sub aparenþele unei cariere politice solide. Consilierul Dan White începe ca adversar al candidatului Milk, îi devine aliat incert ºi prieten discutabil o datã cu accederea sa în primãrie, iar spre final degenereazã pe panta disipãrii ºi a asasinatului, proprie omului onest ºi limitat, marcat de lipsa unei reale inteligenþe ºi a tãriei de caracter adecvate junglei politice în care evolueazã - de unde ºi deznodãmântul tragic al întregii poveºti, în film ca ºi în viaþã. Se impune sã subliniem ºi meritul relativ al actorului de a completa convingãtor un personaj lãsat mult prea schematic din scriiturã - cãci aproape nimic, la nivel dramaturgic, nu justificã transformarea atât de bruscã a unui om politic normal, cãsãtorit, familist, într-un ucigaº
ªi tot aici survine ºi un alt rateu al filmului, bazat în mod vizibil pe o încercare neinspiratã de a urma firescul faptelor "din viaþã" - Milk fiind ucis nu în numele vreunui "ideal" homofob, ci ca urmare a unei relaþii colegiale scãpate de sub control, în care problma orientãrii sexuale nu jucase decât un rol iniþial (deci, un fel de "asasinat accidental"). Totuºi, fidelitatea atitudinii regisorale faþã de valenþele intrinseci ale acestui deznodãmânt coboarã temperatura finalului, adãugând o notã de derizoriu tocmai în corola semnificaþiilor majore - pe care zadarnic încearcã s-o gonfleze prin rapelul la "Tosca" de Puccini (cam singurul, ºi nici pe departe suficient, element din viaþa personalã a lui Harvey Milk prezent în film.)
Evident, din întreaga galerie se distinge pe departe un Sean Penn de zile mari, într-o demonstraþie rarã de mãiestrie portretisticã. Dincolo de paradoxala charismã a liderului gay, redutabil militant pentru drepturi civile (Milk nu e homosexualul macho, atletic ºi viril, ci tocmai opusul sãu, bãrbatul delicat, nervos, marcat de o efeminare interioarã pe care se strãduieºte sã ºi-o tempereze), se intuieºte un studiu aprofundat ºi o practicã meticuloasã a tuturor manierismelor, nuanþelor ºi detaliilor, pânã la cele mai mãrunte gesturi (nu mulþi vor remarca, de exemplu, poziþia abia schiþatã a mâinilor uºor ridicate spre plex ºi îndoite din poignet, dintr-o gamã literalmente nelimitatã de amãnunte caracteristice similare). Harvey Milk al lui Sean Penn nu se apropie nici pe departe de riscul stereotipiilor ieftine, tip "pederast de operetã", oferind un personaj complex, convingãtor, ºi în primul rând uman. Ceea ce, aº zice, duce spre poate cea mai importantã valenþã a acestui film mai mult decât biografic.
E firesc ºi legitim ca, o datã ce s-a demonstrat realitatea eminamente biologicã ºi, ca atare, non-opþionalã ºi întru totul moralã a homosexualitãþii, sã o descifrãm raþional ºi în cheie religioasã. Simpla toleranþã creºtinã e normalã ºi beneficã, dar nu reprezintã decât un început - mai simplu ºi mai direct spus: cum se înscrie, în ordinea fireascã a lucrurilor, existenþa atât de multor indivizi, umani ºi animali deopotrivã, care la prima vedere par sã devieze de la acel imperativ central al naturii care e reproducerea? Pânã nu demult, în condiþiile unei cunoaºteri încã limitate, se asimilase ipoteza aºa-zisului "accident genetic", a unei "imperfecþiuni fizice" considerate cândva chiar patologicã - evident, cu consecinþele funeste care se cunosc, la nivelul apariþiei unor complexe adesea fixate pe viaþã. O datã ce am depãºit faza acestor deraieri cognitive, nu putem sã nu ne punem, din cea mai responsabilã perspectivã, întrebarea: de ce?
Într-o primã fazã, "Milk" demonteazã, sigur ºi eficace, toate fanatismele deghizate în "argumentaþii" ale homofobilor: exhibând pur ºi simplu cele mai reprezentative declaraþii fundamentaliste din realitate, sau reconstituind dialogurile televizate dintre Harvey Milk ºi John Briggs, Van Sant disecã lipsa totalã de logicã, precum ºi multipla fãþãrnicie a bigoþilor, pentru care funcþia sexualã s-ar reduce la un mecanism de prãsilã, ºi orice se abate de la misiunea reproducerii ar sta sub semnul pãcatului (remarcabile, de exemplu, schimburile de replici despre "valorile familiei", în raport cu care falºilor profeþi le scapã tocmai esenþialul, sau abila demolare a campaniei de instigare contra profesorilor gay). Dincolo de acest nivel raþional, însã, filmul lui Van Sant atinge noi valenþe, de ordin moral ºi constructiv. Portretul creat de Sean Penn, în conjuncþie cu constelaþia de personaje din jurul sãu, transmite cu o forþã tulburãtoare umanitatea personalitãþilor gay, în tot ceea ce are propriu aceastã combinaþie specificã între sexe, la nivel psihic - mai ales în sensul în care "diversitatea" revendicatã de homosexuali nu se limiteazã numai la orientarea sexualã ci cuprinde mentalitãþi, atitudini, moduri de percepþie, simþire ºi gândire. Ceea ce relicvele medievale eticheteazã ca "deviere" nu este, în fond, decât o legitimã îmbogãþire spiritualã.
Drept pentru care, sper din tot sufletul ca "Milk" sã fie vãzut ºi înþeles de cât mai mulþi spectatori sub cincisprezece ani (noua limitã fixatã, la fel de arbitrar precum celelalte, de neokulturnici). Nu va avea nici o putere de a le influenþa conformaþia sexualã, din simplul motiv cã aºa ceva ar fi o imposibilitate fizicã; în schimb, sigur îi va învãþa câte ceva despre umanitate, demnitate ºi moralã.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28-29 ianuarie, 2009
Bucureºti, România