[Martalogu]

Antichitatea , evul mediu si oarecum perioada romantica a cinematografiei a avut loc timp de vreo 50 de ani de zile, in prima perioada a secolului trecut. Scenariul, personajele abundau de plezirism, atitudine oficioasa si de o mai mult decat evidenta exaltare a bunelor, sau relelor lor intentii. Tipologii clare , exprimate naiv.

La prima vedere, Limelight aparut in 1952 incununeaza din plin aceasta traditie. Pe de alta parte altfel acest adevarat testament artistic al lui Charlie Chaplin e un film care te poate emotiona profund. Mai ales pe cei care au avut ocazia sa planga sufocant in timp ce se sufocau razand urmarindu-l pe Chaplin intr-ale sale alte filme (City Lights e un clasic) .Intr-o lume interbelica, bantuita de somaj, nesiguranta zilei de maine ,si depresii persistente, atunci sunt anii in care a luat avant si s-a format lumea filmului-ului si obiceiul de de a merge la cinema. Cu filmele lui ,Chaplin a incantat si incanta zeci, sute de milioane (poate chiar miliarde) de oameni , pentru ca a reusit sa le (re)dea oamenilor/spectatori un zambet, o bucurie copioasa , si a re-amintit atat de simplu ce inseamna un om.

Si anume de ce impresioneaza acest film destul de sentimental ? Mai intai pt ca este auto-biografic, si mai apoi pt ca ne vorbeste despre gloria trecatoare a artistului care este , a fost si va ramane Chaplin . Conflictul etern dintre prezent si eternitate, dintre acum si mai apoi, pentru un om care si-a implinit vocatia , dar este nevoit sa arate ca traieste inca. Cum ? Facand ceea ce stie (stia ? ) cel mai bine.
Aici e un punct nodal pt toti oamenii cu vocatie care incearca sa-si regaseasca maximul creativ pe care
l-au avut candva. Conditia de fi om. O zbatere dureroasa, anevoioasa. Nu doar la finalul vietii.

Actiunea e plasata undeva in Londra lui 1914. Calvero (Chaplin) un clovn candva de mare succes ajuta o tanara (Claire Bloom) cu gandul la suicid .(Motivul depresiei era faptul ca lucrand ca vanzatoare a mintit de dragul unui tanar compozitor-Neville, tacit, si care nici n-o baga in seama, pierzandu-si locul de munca) El insusi somer, o ajuta sa-si recapete increderea in sine, sa se insanatoseasca aproape printr-un miracol, si sa-si urmeze visul de a deveni balerina . Ea are succes la o auditie si devine prim-balerina. El supravietuieste dand spectacole stradale. Plina de o gratitudine casta ea isi ofera inima, dar el mai intelept o tot refuza. Ea in schimb il tine la distanta pe compozitorul Neville, ajuns si el la succes. Calvero (Chaplin) primeste dreptul la o reprezentatie intr-un spectacol, interpreteaza magistral alaturi de un amic ( Buster Keaton) si iese in urale . Doar atat ca executand un gag se accidenteaza, revine catre public si se desparte cu o gluma (cat cinism, dar si cat respect pt profesie) iar filmul se termina cu balerina Terry dansand in timp ce el ramane aproape stins, dar inconjurat de colegii artisti intr-un gang.

Foarte multe similitudini izbitoare cu propria sa viata. Nu stiu daca chestiunea refuzului amoros e in mod necesar o mistificare. Dar e cert ca in 1952 Chaplin, la 63 de ani , avea o sotie cu 35 de ani mai tanara, care-i va sta alaturi inca 25 de ani ,pana la o moarte care nu se va petrece pe scena, dar dupa ce i se va fi re-stabilit de drept imaginea si va fi primit parte din onoruri ce i se cuveneau. Mai mult de atat
pana si dupa moarte n-a fost lasat in pace, ci la u mod hilar-ridicol, sicriul cu ramasitele-i pamantesti a fost furat timp de 9 saptamani de catre un polonez si un bulgar care au cerut o rascumparare.

Important si altceva in cazul de fata . Si anume toate ideile simple, dar frumoase, si tenta de intelepciune filozofica a acestui film : ajutorul dezinteresat, urmarirea vocatiei ( chiar daca era una de clovn) pana la a (re)deveni cel mai bun , onoarea si ne-abdicarea de la identitatea ta umana, si profesionala (chiar daca ajunge sa de-a spectacole stradale), spiritul pozitiv, si (auto)sacrificiul.
Daca Chaplin asa vroia sa fie amintit nu avem nici un motiv sa-i refuzam asta . *


* isi va scrie totusi 10 ani mai tarziu auto-biografia care va fi ecranizata in 1992 de catre Richard Attenborough, intr-un alt film meritoriu, frumos, si mult mai biografic.