[gionloc]

dau citeva raspunsuri punctuale in textul tau, ca sa cream impresia de dialog. nu am nimic de obiectat la ce ai spus (nu am nimic impotriva sentimentelor tale cu privire la fimul realist), o sa ma rezum la a nuanta citeva aspecte.

Mi se pare ca hiperrealismul asta duce la sterilizare. Modul crud si/sau sec de prezentare m-au impiedicat aproape total sa simt angoasa mortii, daramite la cote maxime (te cred cand spui ca tu ai simtit asa; atunci daca eram in locul tau si eu as fi laudat filmul!).

E un pic ciudat curentul asta care presupune ca regizorul sa redea ce e in fata obiectivului si nimic mai mult (tinzand spre documentar, dar realizand o fictiune!) si spectatorul sa traiasca filmul la o intensitate aproape reala (ca de documentar). si regizorul si spectatorul stiu ca se uita la un film de fictiune, nu la un documentar cu live-footage! cine incearca sa pacaleasca pe cine?

primele analize filosofice asupra cinematografiei asta vizau - raportul filmului cu realitatea. si probabil ca cea mai celebra si de contestat teorie e cea avansata de andre bazin - cum ca o imagine a unei clipe, conservata cumva (desen, fotografie, film) este o modalitate de a invinge timpul si, in consecinta, moartea.
pornind de la ideea asta, el discuta gradul de obiectivitate al fiecarui tip de imagine, unde imaginea cinematografica e cea mai obiectiva in raport cu realitatea (conserva si spatiul si timpul unui obiect). insa asta e o viziune idealista. in fapt, realismul cel mai realist pe care il privea el - si anume neorealismul - nu era o raportare obiectiva la realitate, fiindca imaginile filmelor respective, in masura in care indemnau la schimbare, in masura incare militau pentru o anumita tinuta revolutionara, deja se inscriau intr-o ideologie. plus ca cele mai multe erau si centrate pe personaj, sentimentale.
asta am incercat sa arat in articol - sa punctez de fapt, ca demonstratia dura mult mai mult si oricum am scris mult - ca ceea ce se petrece azi in realism (sau hiperrealism, cum ii spui tu), cel putin la puiu si garrone, e o dezbracare a neorealismului de ideologie (politica). ramine doar realism si de aci plecind avem un nou teren de analiza a legaturii film-realitate extrem de ofertant.

evident, toata lumea stie ca e un film (unul de fictiune), dar el ofera date-document si - in cazul gomorrei - aduce si elemente exterioare in joc (amenintarile pe care le-a primit saviano), incit sa isi creasca nota realista. si pe mine asta ma intereseaza, daca in masura in care se elibereaza de ideologii politice, filmul de fictiune devine un document, o mostra de realitate vie (un film care prezinta ceva ca pe o realitate care nu se intoarce decit asupra ei insasi - de unde si interesul pentru cimpul din fata obiectivului, nu pentru ceea ce se afla dincolo sau dincoace de el). ma intereseaza in ce masura filmul (de fictiune) poate angaja o realitate (obiectiva) intr-un mod coerent, fara a o judeca, ci pentru a livra spectatorului un subiect de gindire. unul nealterat. sau daca prin mijloacele de exprimare ale cinematografiei, cineva poate reda ceva ca pe o realitate obiectiva, ca si cum ochii privitorului ar fi in fata evenimentului in desfasurare (dar nu in eveniment, caci atunci se pierde reflexul critic). nimeni nu pacaleste pe nimeni, ci unii sint pusi sa gindeasca de altii care au facut un film. raportarea critica la realitate e intretinuta mai bine printr-un film de fictiune (impune o anumita distanta fata de evenimente), care poate fi cu atit mai provocator daca apartine realismului.


Ce se intampla cu personajele identificabile (si identificate si de tine) este prezentat in ordine logica si cronologica respectand aceeasi reteta de cand lumea a momentelor subiectului (alea de la scoala): fiecare apare in 4-5 scene dintre care 1 iti permite o intuire a unei mici expozitiuni, 1 scena prezinta o intriga, 1-2 desfasoara ceva si apoi o ultima scena in care punctul culminant precede unui deznodamant de moment (pentru toti inafara de 2 personaje). Atat. Astea-s toate scenele in care apar personajele.

De ce am tinut sa insir aici schema asta? (O puteam detalia si pe fiecare personaj! ) Ca sa arat ca filmul m-a facut sa gandesc foarte la rece si aproape matematic (algoritmic!) tot ce se intampla acolo. Apai, scuza-ma, dar io in conditiile astea nu mai pot fi impresionat de ce se intampla pe ecran!

exact ca si in viata. fiecare facem doua trei lucruri pe zi, un fel de monotonie care poate arata realitatea noastra. realitatea lor era aia. cele doua trei chestii. o schema. iese, duce bani, ia bani, poate ajunge la mijloc intre cele doua bande rivale si poa sa o mierleasca. iese, mere cu masina, vorbeste cu tipe, mai vinde un drog, dar intr-o zi pot veni aialalti sa-i imprastie creierii. viseaza sa fie baiet de cartier, smecher, freze, figuri, muschi. dar cind tre sa decida viata cuiva nu mai e asa simplu. iar cind nu are de ales... aia e lumea lor, alea is schemele. prezentate ca atare. fara inflorituri, sec.
iar impresionatu in cazu meu a lucrat asa: ruptura de hollywood, clara. mentinearea spectatorului - a mea - intr-un schematism vital infernal - al lor, in care nimic nu e sigur, in care rationalitatea occidentala (increderea in bine, bla bla) nu functioneaza deloc. cruzimea si siguranta cu care e facuta fiecare crima. lipsa de indoiala asupra actului propriu-zis. lipsa de lirism, de fantezie melodramatica. si asta e scopul - sa gindesti la rece si sa te raportezi direct, rational, la tipul ala de evenimente si la arta prin care ele sint infatisate.

povestile astea in paralel i-au iesit mai bine lui inarritu in oricare dintre cele 3 filme!

ceva poate fi spus in mai multe feluri - unul dintre ele e prin fabricarea unei povesti care sa induioseze, care sa implice afectiv spectatorul si care sa recurga la fantasmagorii (destinul care face ca pusca din babel, ....), alta e sa il pui fata in fata cu evenimente prezentate cit mai aproape de felul incare ele s-ar intimpla in realitate - pe cit posibil - fara a implica un subiect prin ai carui ochi sa curga povestea - caci atunci ea vine distorsionat. in functie de modalitatea incare spui ceva, poti vedea idei deja formate, sau poti judeca tu asupra unei lumi prezentate incit sa ajungi la idei. ambele au valorea lor culturala si sociala.

PS. Trebuie sa recunosti ca sfarsitul cu text (cu veniturile camorrei si implicarea in reconstructia WTC) e cheesy si lame!

e modalitatea prin care spectatorul e anuntat ca lumea aia nu e (numai) pe ecran si ca nu se termina odata cu filmul. poate ca nu e cea mai inspirata iesire, e drept.