[Led-Ze-Pencil]

Astazi pe TVR Cultural, la ora 19,30 va fi o emisiune despre cenzurarea filmelor in comunism. Va fi invitat Dan Pita, dupa care va urma filmul "Faleze de nisip"

Ce a spus?
Pana atunci, uite ce a facut, sau ce zice Daneliuc ca a facut, in aceeasi "Pisica Rupta". Pacat ca nu mai aveti de unde s-o cumparati, ca nu s-a reeditat. Scuzati erorile care mai apar datorita scanarii.

“Trebuia sa vina la patru. Intarzia. In sala de consiliu a ACIN-ului eram vreo opt.
— Eu m-as duce sa-l astept la intrare..., nu se mai tinu Andrei Flaiser, care era si secretar de partid, lucru ce facea ca, atunci cand destinul il arunca in situatii dramatice cum era aceasta, pornirea naturala spre supusenie sa imbrace forme ceremoniale.
— la mai da-l in ma-sa! - i-o reteza Tatos, uitandu-se la ceas, dar Flaiser nu se lasa.
— E, totusi, ministru, nu se face...
Il manca sa coboare pe trotuar ca sa-l primeasca. Vazuse la Suzana cum se asteapta un sef. S-a uitat atent. Omul asta trezea in mine, din cand in cand, reactia precipitatului. Cand simti ca te poti dilua in cineva, e deja o discutie, te amesteci spontan, prin inter-dizolvare, fara rezistenta. La Flaiser am facut toata viata precipitat, ma depuneam la fund... Deveneam o pasta alba, cleioasa, ca paluxul bagat in apa. Altfel, vorbea potolit, avea darul suptului, ceea ce ii conferea imediat o aparenta cordiala si, in etape, simula preocupari pentru tanara generatie. Pe o infrastructura spirtoasa, desigur. Sfaturi si alte ajutoare dezinteresate nu putea oferi; isi consolidase o buna reputatie mediocra, era prea tarziu. Lucrul in care excela, pentru ca nici la bautura nu tinea prea mult, era linguseala distribuita generos si cu un perfect aer al sinceritatii. In felul lui, remarcabil! Astfel, multumindu-se cu putin, a traversat fara contuzii paruielile dintre generatii, fiind tolerat de toate si, din cand in cand, i se mai dadea cate un film la stricat. Acum, statea cu mana pe clanta, gata sa-l intampine pe Dulea, chemat in sfarsit la ordine.
— Eu ridic mingile si care-o apuca... jap!
Il asteptam cu pofta cu care-si palpeaza instalatorul cheia de 32, cand da cu ochii de faianta din baie...!
— Da', dar nici nu putem fi prost crescuti, interveni Piturca, explorandu-si cavitatile nazale, semn ca-l preocupa ceva.
— Cum adica?
— Nu poti sa nu...
— Trebuie sa-l astepti la poarta?
— Ce te costa?
La chestia asta, Flaiser, care lustruia clanta, se uita la el cu recunostinta. O zbughi afara.
Ne-a luat ceva timp sa-l convocam pe Dulea la Asociatia Cineastilor. Ideea era sa-l scoatem din barlog si sa-l aducem in fata poporului. Poporul, la modul teoretic, poate lua la intrebari. Chiar daca era o notiune extrem de vaga si nu l-a vazut nimeni intreband ceva, trebuia profitat. Nu tot in numele poporului ne ciopartea el?
— Ce-or sa spuna oamenii muncii cand or sa vada filmul asta? m-a intrebat si Enache la CROAZIERA.
Nuantari subtile...! Poporul era o abstractiune. Oamenii muncii, in pofida tuturor evidentelor, nu! Aveau o conotatie uzinala, plina de raspundere. Ei munceau, construiau cu sudoarea lor societatea cea mai dreapta, dar aveau si pretentia sa te manifesti corespunzator. Unde e filmul sudorului? Sau cel al fierarului-betonist? Unde se reflecta ei, pe ce dracu stricati pelicula aia?! Nu ca l-ar fi intrebat cineva pe betonist, dar se putea vorbi in numele lui. Asa cum "oamenii muncii" puteau fi foarte bine si cadrele superioare...
— Ce-or sa spuna oamenii muncii...?
Dictatura proletariatului prin partea asta a locului a tinut vreo patruzeci de anisori. Orice dictatura, se stie, e o chestie urata. In afara acesteia! Ridicat la rangul de dictator, proletariatul era onorat, adica tacea chitic, fura ce se gasea si se facea ca munceste. Cine mima ca-l platea conducea. Era o buna distribute a responsabilitatilor, ceea ce a dus la un pact social durabil si tacit.
[...]
Foarte bine! la poftim, to'arsu' Dulea, la artisti!
— Ce-o sa spuna lumea de cum ne hacuiesti mata filmele?
Ne-a trebuit ceva timp... Ce era aia lista, daca nu un fel de protest colectiv si asta nu se trecea cu vederea! Umblam cu Gulea si Tatos dupa iscalituri si odata nu mai gaseai pe nimeni, ocupati toti, stai sa mai vedem, poate nu-i momentul, daca se supara si ne respinge scenariile, eu cu Mardare nu semnez, dar cine v-a pus pe voi sa faceti memoriul asta, nu-i mai bine sa-l chemam intr-o plenara de partid? Ne-a luat vreo trei luni, dar, uite, acuma il chemam pe Dulea la vorbitor si-i bagam mana-n gat... Gata! Noi de-aicea nu plecam! E drept ca lista s-a blindat in final cu tot comitetul de partid, pentru ca de-acolo, de la Consiliul Culturii unde functiona, a vrut si el sa afle, ca omul, cine-l cheama si ce intrebari or sa fie, ca sa stim cu cine vorbim, nici o grija, to'arsu' Dulea, suntem un colectiv verificat, ce naiba...
Sigur ca totul era organizat democratic, era clar, dar cand o sa ma napustesc peste el cine sa ma tina? Totu-i sa-l am aici...
— Vine! - aduse vestea o dama regizor care iesise chipurile sa fumeze. Pe hol, daca te iteai pe dupa balustrada, puteai sa vezi ce se petrece la intrare. Cu un gest rapid isi readuna parul sub colanul care in rastimpul ultimului deceniu devenise maroniu-lucios si se aseza frematand ca s-o gaseasca la loc, nu ca derbedeii aia pe care-i gasesti catarati pe pereti, cand intri cu catalogul.
Vicepresedintele Consiliului Culturii aparu in usa urmat de Flaiser, imbujorat si sfielnic. S-a asezat si a inceput sa-si stearga ochelarii, privindu-ne mat. Parea destul de subred, dar era numai o impresie. De la distanta, lasa impresia unui costum negru cu ochelari. Sedea adus de umeri si se uita la noi: "Hai, care incepe?" Nu era cine stie ce inghesuiala.
— Baietii au cateva nelamuriri, tovarasu' Dulea, incepu Flaiser ca secretar, si ne-am gandit la aceasta discutie care ar putea sa fie constructiva si sa clarifice.
— Da.
Nu incepea bine. Nu era cum am vorbit... Dulea a prins-o imediat.
— As putea sa va intreb eu ceva? - m-am bagat in vorba, ca sa nu se raceasca.
— In nume personal?
— Nu.
— Sigur.
— De ce s-a blocat...
Si-am pomenit de un film pe care tocmai il oprise, nu mai tin minte care.
— Pai, i s-a comunicat regizorului.
— Putem sa stim si noi? Sau e secret?
— Nu e secret, cum sa fie secret! Are cateva greseli ideologice.
— De ce natura?
— De natura ideologica.
Se credea istet. Spre surprinderea lui, sare unul din celalalt capat al salii.
— N-ar fi bine sa existe un nomenclator de erori ideologice? Ca sa nu mai cada nimeni in greseala?
Dulea începu sâ râdã ºi am mai observat vreo patru cinci care începura sã se hlizeascã îndatoritor. Colonnescu ºi Piþurcã, mai demni, îl gratularã numai cu un surâs.
— Nu, asta nu cred cã se poate.
— Atunci, cum ºtim?
— Dumneavoastra nu consultaþi documentele de partid?
— El vroia sã întrebe, intervine ºi Sandu, dacã pentru film existã rigori speciale.
— Nu înþeleg.
— Faþã de literaturã, teatru... Sau nu existã?
O luase bine.
— Nu, face Dulea, prudent.
— Pãi, unele lucruri sunt permise în carte ºi când te-apuci s-o ecranizezi, gata.
— Vi se pare.
Se uita la Colonnescu ºi Flaiºer, invitându-i sã intre în discuþie: putea sã degenereze, dracului, în altceva.
— Pãi, sã vã dau un exemplu...
ªi i-a dat vreo trei. Dulea începea sâ se simtã stânjenit. Se uita la ceas.
— Nu cred.
— Vreþi sã spuneþi cã operaþi cu aceleaºi principii?
— Nu eu, Partidul opereazã.
— De aia aveþi pe birou teancul ãla de cãrþi ieºite de sub tipar?
— Da.
— ªi le mai citiþi o datã, sã nu fi scãpat ceva?
— E sarcina mea.
Încet, încet, era adus unde trebuie, ca în comuna Mihai Viteazul, în mlaºtinã. Pregãteam artileria, când îl aud pe Piþurcã cã se bagã-n vorbã. Nu-mi credeam urechilor.
— Tovarãºu' Dulea, pentru mine sunteþi o enigmã.
Partidul se întoarse spre el, crezând cã are de a face cu un atac neaºteptat. Dar nu, era prevãzut. S-a liniºtit repede. Din toate puterile lui, Piþurcã vorbea curgãtor.
— Sã vedeþi ºi filme, sã citiþi tot ce se scrie, sã urmãriþi teatrul...!
— Ce sã facem, îºi lua celãlalt o mutrã smeritã de soldat al ideologiei.
— Eu mã întreb cum puteþi...? Omeneºte, cum puteþi sã le faceþi pe toate! Când dormiþi?
Avea un scenariu la el, pe birou...
Trãdarea, ca ºi turnãtoria nu sunt perfecte ºi nu au eleganþã decât atunci când sunt executate pe faþã, în clipele de graþie, când se mimeazã inocenta. Bineînþeles cã s-a ales praful de toatã rãscoala.
Peste o orã ieºeam din salã, bãtuþi la fund, umiliþi ºi cu gargariseala despre rectitudinea partinicã huruindu-ne-n cap, bonus cu care ne cadorisise Dulea în final, cãci primise mingea sus ºi n-o iertase.
— Ce-ai fãcut, dom'le, ai tãbãrât pe el ºi i-ai bãgat limba în ureche?
L-am ajuns pe trotuar, eram cu Sandu ºi Gulea.
— Cum adicã, ridicã Piþurcã douã sprâncene inocente.
— De asta l-am chemat, ca sã-l iei la lins?
— Fii, dom'le, serios, n-ai vãzut c-am fãcut miºto?
Drept sã spun, nu. Darul umorului s-a dat la foarte puþini ºi, în privinþa asta, n-am bãnuit niciodatã vreun duh care sã calce peste Piþurcã, dar ºi aºa...!
— Pãi, ca sã facem bãºcãlie l-am adus noi?
— Oricum nu se rezolva nimic.
— Da' du-te naibii, cere-i audienþã ºi fã bãºcãlie dacã te mãnâncã! Am muncit cîteva luni ca sã vã adunãm aici! Ce facem, o luãm iar de la început?
S-a vexat. Nu i-a trecut decât peste vreo douã sãptãmâni, când Dulea i-a aprobat scenariul.
Când aud pe cineva cã deplânge absenþa solidaritãþii strãmoºeºti, mã umplu de bube. Cum nu putem ºi noi românii sã fim o datã uniþi în ceva, mãcar ca polonezii, ca evreii, ca ungurii, ca cine vreþi, blestemaþi sã urâm etern capra vecinului ºi sã ne dãm la cotoaie? Uite de aia!... De aia! Pentru cã fiecare a avut totdeauna câte un scenariu la aprobat.”