[Led-Ze-Pencil]

Horror in error!

Am vazut “Elevator” la Tinerimea Romana. Parerea mea este sa mergeti sa-l vedeti. Macar stim pe ce discutam.
S-a spus aici ca nu trebuie judecat acest film prin prisma modului in care a fost facut, no-budget, actori neprofesionisti, conditii tehnice precare. Asa sa fie, atunci, sa-l judecam pe el in sine, ca film.

Intai de toate ca nu ma omor dupa filmele in care unul sau mai multe personaje sunt puse intr-o situatie limita de genul asteia, ca niste cobai sub clopotul de sticla, iar toata povestea consta in a-i studia atent ce fac, cum se descurca, cum se sting incet incet de frig, foame, sete, lipsa de oxigen si alte fiziologice neajunsuri. Mi se pare ca solicita o curiozitate pur stiintifica si da nastere unor trairi pur viscerale. Apeleaza la sentimente precum mila si senzatii precum groaza, lovesc “sub centura” asa cum o fac cersetorii care vor sa te emotioneze cu cioatele de maini sau picioare sau cu nu stiu ce rani purulente. Creeaza o situatie limita extrema, care te loveste la baza sentimentelor – piatra sa fii si sa nu reactionezi la asa o drama, s-ar zice. Si tocmai de aia le opun rezistenta.

Deci in privinta asta, genul filmelor cu personaje “trapped” in lift, in gropi-capcana, in desert, in padure (Blair Witch Project) in mijlocul oceanului (Open Water) ingropate de vii sau ramase in copac nu ma castiga, din start. Chiar si finalul la Iacob, cu el prins in cupa funicularului, mi s-a parut o gaselnita facila. Daca vrei sa starnesti mila, nu te astepta sa obtii si alte sentimente de la mine – mila vrei, mila gasesti, si atat. Imi faci stomacul ghem de groaza si de disperare, ma prinzi si pe mine in capcana in care sunt prinse victimele, traiesc alaturi de ele situatia extrema in care se afla, dar nu ma inalti nici un milimetru deasupra solului. Jos ai lovit, jos reactionez – si nu ma refer neaparat la lovituri sub centura ci la nivelul la care ataca astfel de filme – minimul necesitatilor fiziologice pentru ca omul sa existe. Desi, faptul ca vrei sa starnesti mila si groaza in mine ca spectator mi se pare o lovitura sub centura.

Partea problematica este ca astfel de filme vor sa faca saltul spre alte nivele, metafizice, existentialiste, spre profunzimi filozofice nebanuite. Nu, mersi. Tine-te de nas si nu respira 3 minute si ai sa obtii aceleasi senzatii ca in astfel de filme, atata tot. Faci “bau-bau!” la mine, ma sperii, nu ma emotionez, imi dau lacrimile de groaza, nu de duiosie.

Bun. De aici plecand, pe acest fond (sau cu acest minus al meu, mai stii?) am vazut Elevator. I-am vazut pe cei doi prinsi sub globul de sticla, invartindu-se in cerc ca niste soareci speriati. Mi-am reamintit ca omul trebuie sa manance, sa respire, sa bea apa, sa se pise, sa se cace, sa se spele, sa mai iasa afara, mi-am amintit ca omul are necesitati fiziologice. Si am inteles ca trebuie sa ma emotionez ca unor tineri in jur de 18, cu toata viata inainte, li se inchide incet-incet orizontul, ca Marele Final li se apropie cu o certitudine din ce in ce mai mare, ca sunt prinsi in capcana si nu vor scapa. Actorii s-au straduit sa-mi spuna toate astea, mi-au aratat cat sunt de speriati, distrusi, terminati, mi-au explicat foarte bine si pe larg in ce situatie groaznica se afla, dar zau, parca eram la o reconstituire a unui fapt real intamplat candva. Nu erau de acolo. Nu intrasera in personaje. Isi dadeau silinta ca sa ne convinga, dar li se vedea silinta asta pe fata. Dintre cei doi, baiatul poate ca a mai avut si cateva momente de adevar. Fata insa…

Am mai fost cu cineva care vazuse piesa jucata la vremea ei si care mi-a spus ca nu se compara, filmul e mult sub. N-am vazut, nu stiu, dar am incredere in parerea ei. Amandoi am stat pe scaune si-am urmarit cuminti tot filmul, cu bunavointa si credit in alb acordat “manifestarii artistice” din fata noastra. Eu pentru ca citisem encomioane grandioase despre film, ea fiindca vazuse piesa. Si nimic. Din cand in cand poate cate o senzatie de gol in stomac, dar care putea fi obtinuta si daca imi dadea cineva cu pumnul. “Nu se poate ca la o drama atat de ingrozitoare sa nu simti nimic, sa stai sa asisti rece si sa astepti mai repede finalul” mi-a zis ea dupa proiectie. Ii dau dreptate. Cu toate miscarile inedite de camera, unghiulatiile bine alese, montajul periculos si sunetul bine lucrat, filmul nu ma atinge la coarda sensibila. Lasand la o parte ne-predispozitia mea la astfel de gen, situatia de acolo trebuia sa imi creeze macar senzatii viscerale, dar nimic. Sa ma fi impietrit eu intr-atat?

Poate o fi de vina structura: ia sa vedem. Filmul incepe “sus” cu ei batand disperati in tabla ascensorului. Cand incepi de sus, se stie, mai greu urci si mai sus. Prin urmare filmul coboara si-i putem vedea pe cei doi vorbind in tihna despre cum (nu) se inteleg ei cu parintii, cum a fost cu Wanda de nu i-a tras-o, cum ar vrea el sa plece in Spania la munca. Si din nou accese de disperare, din nou batai in usi, pereti, tavan. Dar asta a mai fost, nu? Da, dar a mai trecut un timp, s-a mai dus o liniuta la telefonul mobil, ce nu intelegi? Situatia e tot mai groasa. O fi, dar s-o simtim si noi!

Poate o fi vina machiajului, ia sa vedem: trec zilele in goana, dar ei tot proaspeti si bine mersi arata, nici un cearcan, nici o paloare a fetei, nici o fata trasa, famelica. Ba transpira, ba nu, buzele nu-s albite de sete, uscate si cu spume la colturi, parul tot bine sade pe cap. Care va sa zica, timpul n-are putere asupra lor – atunci de ce as crede ca se apropie de sfarsit?

Poate lipsa de credibilitate vine de la alti factori, sa zicem logistici. Pai sa vedem. Liftul e blocat, dar nu stim de ce. Nu e o pana de curent, pentru ca au tot timpul becul aprins in lift. Ei incearca sa deschida usile cu sculele de manicura, dar nu-si folosesc curelele cu catarame groase care se vad la brau. Baiatul vrea la un moment dat sa provoace un scurt circuit la panoul de comanda, dar renunta, nu se stie de ce – desi e clar ca ar putea scoate afara placa cu butoane. Desface la scurgerea din podea niste suruburi mult prea noi si neruginite pentru un lift al unei fabrici parasite. Fata nu are la ea mobilul, desi tot ea ne spune undeva cat de ingrozitoare e senzatia cand te trezesti fara telefonul tau mobil, comparabila aproape cu moartea. Rucsacul si punga de plastic nu sunt rasturnate imediat pe podea pentru un inventar al tuturor obiectelor care i-ar putea ajuta (tare-mi doream sa aflu tot ce au in rucsac) asa ca fata descopera abia peste doua zile hamburgerul ramas neterminat. Telefonul mobil aruncat prin gura de scurgere (si care da direct afara!) nu e invelit in ceva pentru protectie, se incearca intai crearea unui pat moale din patura pe care eventual o sa aterizeze telefonul sau nu – si o sa se faca bucati. Isi permiteau asemenea riscuri? Nu mai zic ca puteau face o sfoara din patura rupta fasii, sa lase telefonul mai jos. Cand situatia era atat de disperata, ei nu reactioneaza cu disperare. In 6 zile cat au ramas inchisi acolo ar fi taiat tabla liftului cu unghiera, ca puscariasii, ar fi devastat podeaua sa vada ce se afla dedesubt, ar fi incercat mai multe.

Cat despre ei: s-ar fi urat, s-ar fi acuzat unul pe altul mai abitir decat o fac, s-ar fi batut, s-ar fi mancat unul pe altul. Ar fi baut transpiratie, lacrimi, pisat, sange (desi nu-s convins ca as fi vrut sa vad toate astea).
Si as putea continua cu toate cele ce nu m-au convins. Ma opresc.

Prin urmare, mai bine judecam filmul asta raportat la conditiile la care a fost facut. Pentru ca asa, da, e o mare realizare. E de admirat ca l-au facut, e bine ca s-au mobilizat pentru un proiect independent, e foarte bine ce le-a iesit. E un experiment reusit, un lucru demn de luat in seama. Dar nu e “evenimentul cinematografic romanesc al anului”, totusi!
Si pentru ca Boogie nu v-a placut, anul asta ramane fara evenimente.