[Bogdan.Andro]

I Was Cure All Right

Mustãciosul german spunea cã la indivizi, nebunia este rarã, însã la popoare ajunge, uneori, o regulã. Aceastã alienare; divinã în grup, când cucii se aleargã prin sãlbãticia lumii, neºtiind prin ce fereastrã sã evadeze în interiorul lor, e sublimã ºi în cazurile singulare dintr-o Anglie utopicã.
Titlul – oximoron ironic. Personajul – ca un sâmbure de fruct exotic în angrenajul crud al viitorului. Opoziþie tãioasã între culoarea tropicelor ºi ceasul elveþian. Similar cu dualitatea destinului ºi a liberului arbitru. Nuanþã religioasã aplicatã pe o pânzã a cultului maºinismului de un pensulã fenomenologicã.
Dihotomia binelui – a obliga omul sã aleagã binele, a permite omului sã aleagã binele. Dilema religiei umaniste vs. God all-mighty. Pragmatismul englez vs. rãmãºiþe de anglicanism. Are nevoie omul sã fie unealta divinã sau individul are dreptul la libertatea ?
Întrebare la care acest film se rãspunde. Nu cãlãuzindu-ne prin clãdirile pãrãsite, ci în iureºul pasiunilor omului viitoarei societãþi de consum. Rene spunea cã pasiunile oamenilor nu fac decât sã persuadeze sufletul sã accepte ceea ce corpul deja a ales. Transfer din materie în minte. Încercarea exorcizãrii pasiunii din minte, prin fereastra ochiului, nu face decât sã purifice carnea, niciodatã spiritul.
Ce se întâmplã însã dacã forcepsul apucã o bucatã de þesut divin din mintea noastrã, pe lângã hoitul putrezit ? Omul ajunge sã aibã fobie de Dumnezeu. Dar nu suntem în filmele filosofice ruseºti. Suntem în lumea anglofonã. Aici pasiunea are culori carnale, roºii, ca buzele Albei ca Zãpada. Individul capãtã repulsie pentru bine, alegând un adevãr potrivnic societãþii, dar adecvat fiziologiei corpului. Renunþarea la violenþã sub tãiºul durerii. Unui om îi poþi rãpi un adevãr, cãci poate trãi în represiune, dar pasiunea seamãnã cu un muºchi crescut ca un apendice. Eviscerare. Pasiune extirpatã chirurgical, cu un forceps portocaliu, din abdomenul plin de mecanisme fine.
Individul a fost redus la instinct, prin spãlarea creierului. A capãtat fobie faþã de rãu, însã o reacþie automatã, nu fireascã, naturalã. Omul s-a substituit lui Dumnezeu pentru a îndruma paºii rãtãcitului pe Calea, a-l ºantaja sã vadã Adevãrul ºi a-l forþa legat de mâini sã aleagã Viaþa.
Încercarea de a-l purifica pe Alex a disecat singura culoare sãnãtoasã din mintea acestuia, fãrã intenþie. A devenit mai bun ? A rãmas neschimbat ? Finalul ne rãspunde.
Omul mântuit de cãtre om, adoptã o psihologie masochistã. Renunþã la rãu, dar nu-ºi poate uita pasiunea. Occidentalul este pasiune, orientalul este adevãr. Deºi pasiunea este asociatã durerii, Alex nu poate renunþa la ea, astfel cã este destinat chinurilor eterne. Omul nu poate renunþa la pasiunea trupeascã, prin urmare va suferi. Cunoaºte (datoritã Procedurii Ludovico) adevãrul în privinþa rãului pasiunii, însã, în faþa celor 2 opþiuni, sinucidere ºi continuare, o preferã pe cea din urmã. Alex va continua sã trãiascã evitând violenþa, dar într-o eternã nostalgie.
În faþa alegerii, Alex a greºit, urmând calea lui Adam, care ne-a aruncat în regretul paradisului primordial. Specia umanã a ales sã continue, însã doar în suferinþã ºi chin, cu toate cã ºi-a împlinit pasiunile. Alex este un Adam apocaliptic. Simfonia a nouã îi provoacã greaþã, îl tortureazã, iar el continuã sã visese la fericirea care o simþea înainte de alegerea fãcutã (similarã mãrului cunoaºterii). Adam sau Alex atingea fericirea absolutã, în necunoaºtere, doar prin pasiune, iar acum, dupã ce a ales greºit, pasiunea primordialã a omului (momentul de paroxism al trãirilor fizice ale omului; scena finalã) nu face decât sã îi arunce într-o plãcere dureroasã. Cum e sã faci sex în zãpadã ? (Habar nu am). Însã cred cã subliniazã încã o datã oximoronul titlului. Plãcere în contextul unei torturi fizice a frigului. Temperatura nu poate fi nici pe departe un motiv care sã te facã sã renunþi; iar dacã anulãm efectul ei, ajungem la paradisul primordial, pe care Alex nu-l va mai atinge niciodatã.
Mereu opoziþie: intimitatea sexului – spectatorii care aplaudã; frigul exteriorului – cãdura trupurilo; zâmbetele celor 2 din zãpadã – figurile sobre ale aplaudacilor. Oare ce înseamnã vindecarea ? Renunþarea la luptã, abandonul în faþa suferinþei, chinul cauzat de alegerile trecute ? Camera nu înainteazã, nu se depãrteazã, rãmâne fixã. Nu este punerea în abis.
Este pasiunea trãitã la timpul prezent, în opoziþie cu dogma societãþii, dar în acord cu doctrina fiziologicã.

PS: A Clockwork Orange (finalul).