[Dulce de Leche]

4 martie 1977. eu-mi amintesc cum uruia pãmântul, cum se loveau între ele plãcile de azbo-ciment ºi lãzile cu tocanã de legume, sau bere din curtea bunicilor. nu, nu era înfiorãtor, era doar ciudat, ca o chemare peste care se suprapuneau lãtratul câinilor ºi þipãtul ascuþit al pãsãrilor. iar se întrerupsese curentul. mama (bunica) m-a trezit ºi m-a pus sã mã culc la capãtul celãlalt al patului. ea a plecat cu cretinul de frate-miu în braþe. (eu nu-mi amintesc asta) el era cel mai mic. m-a lãsat singurã în casa aia micã. nicio secundã nu m-am temut. ani de zile ne-am contrazis pe tema asta. ea o þine una ºi bunã cã am dormit ºi nu aveam cum sã-mi amintesc ceva. paradoxul e cã niciodatã nu m-am simþit mai în singuranþã ca atunci, ºi nimic nu era anormal.
ori de câre ori mã gândesc la cutremur primul lucru care-mi vine în minte e zgomotul pe care-l face el, îl auzi înainte de-al simþi. ºi-acum sã ne imaginãm o curte plinã cu navete de bere, sau conserve ºi stive de plãci de azbest, coteþe de pãsãri ºi o mogãldeaþã curioasã într-o searã de început de primãvarã. nimic din ce mi-a fost dat sã aud de-atunci înainte la celãlalte cutremure pe care le-am trãit nu a fost identic, nu cã s-ar fi putut compara ceva cu acel cutremur. cred cã inocenþa acelor ani a dat o dimensiune personalã evenimentului. pe vremea aia copiii erau încã... copii ºi nu li se explica realitatea, mã rog, sau cel puþin ai mei nu au fãcut asta decât dupã câþiva zeci de ani, când deja-mi pierdusem interesul.