Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
Ierarhia serii:
"Joi" = bun
"Bricostore" = bunicel
"Megatron" = slab
Cronicile primelor douä, curând.
Deocamdatä... cea on-topic:
"Megatron" - Lampa cu tichie de mãrgãritar
Sã nu mâniem pe Dumnezeu...
Mãi sã fie! Am ajuns s-o vedem ºi pe asta! Nu, categoric - cinematografia româneascã a intrat într-o zodie fastã! Ne-am spurcat la Palmdoruri, ºi mai vrem, ºi ei ne tot dau, luaþi-le, fraþilor, luaþi-le voi pe toate! Pãi n-am fi niºte ingraþi dac-am strâmba din nas? N-am fi niºte porci de câini neruºinaþi, sã zicem: nu, mersi, nu e cazul? Mai bine mulþumim frumos, ºi mai poftim.
Aºa cã, sã nu mâniem pe Dumnezeu ºi sã ne bucurãm cã ne-am prins ºi a patra Palmã la cingãtoare. Dar, dupã ce-am spart de plinte paharele de ºampanie golite, când ploaia de confetti s-a potolit ºi majoretele s-au dus la culcare cu soþii legiuiþi, sã ºedem strâmb ºi sã cugetãm drept la problema "Megatron"-ului.
Asemãnãrile cu "Lampa cu cãciulã", al lui Radu Jude, sunt frapante - dar absolut întâmplãtoare, dac-ar fi sã-i dãm crezare lui Marian Criºan (ºi de ce nu i-am da, oare?) cã n-a furat de nicãieri ºi a creat o operã 100% originalã ºi chiar mai mult decât atât. Conform alegaþiilor sale, povestea de faþã se coace de vreo trei ani, inspiratã de un fapt cât se poate de real: o prietenã a sa, din Salonta, îºi duce în fiecare an copilul cu trenul la Oradea, pentru a-i sãrbãtori ziua la McDonald's. Pornind de la aceastã întâmplare, autorul s-a hotãrât sã transpunã în imagini "o felie de viaþã", fãrã început ºi fãrã sfârºit - sau, mai pe ºleau spus, fãrã cap ºi fãrã coadã. Aici e-aici. O povestire cinematograficã poate oricând sã sfideze canoanele conservatoare, optând la nivel formal pentru un demaraj brusc ºi un final retezat - dar, în sinea ei lãuntricã, nu se poate lipsi mãcar de respectarea unor reguli elementare. Chiar ºi cele mai nonconformiste ºi deconstructiviste filme respectã, în fond, anumite rigori imuabile, fãrã de care nu se poate spune cã facem cinema, ci în cel mai bun caz exerciþii de cineclub.
Or, scenariul lui Marian Criºan se situeazã cam la nivelul unui sfert din drumul de la sursã (aici, situaþia de viaþã inspiratoare) ºi vãrsare (aici, atinsã prematur - în sensul de "s-a vãrsat"). Motivaþiile personajelor sunt rezolvate doar parþial, la nivel cliºeatic: mamã ºi fiu pãrãsiþi de soþ/tatã, frustrare ºi tensiuni, efort ºi sacrificiu de a însenina viaþa copilului, jucãrie mult doritã. Mulþam - am mai vãzut. Acum, Criºan ar fi trebuit sã intervinã cu propria lui creativitate, dezvoltând ºi completând dramaturgic aceste premise - ºi n-o face (nici mãcar în parametrii foarte limitaþi ai formatului de paisprezece minute, care simplificã dar nu scuteºte!). Practic, toate cele trei puncte de sprijin ale scenariului sunt complet ratate - ºi anume:
* Absenþa tatãlui. Se rezumã strict la ieºirile nevrotice ale copilului ºi la conflictul cu mama: el insistã sã-l cheme ºi pe tatã la ziua lui, iar ea, marcatã de despãrþire, gãseºte pretexte sã se eschiveze. În lipsa spaþiului dramaturgic necesar unei evoluþii ample, era nevoie de o idee cu adevãrat sclipitoare, un cârlig care sã închidã ingenios cercul structural. Nu existã - nici mãcar în facticea rezolvare a celei de-a doua probleme - ºi anume:
* Pierderea portofelului. Rateu monumental. Aici se afla cu adevãrat axul central al acþiunii - comasând, datoritã scurtimii, plot-point-ul ºi middle-point-ul într-unul singur. Va sã zicã, pe drum, banii pentru sãrbãtorire ºi cadouri au dispãrut. Tensiunea problemei e dezamorsatã din start prin reacþia vânzãtorului de la McDonalds, neverosimil de îngãduitor ºi zaharisit de zâmbãreþ (fals ºi din scriiturã, ºi din interpretare - Erwin Simensohn), ºi distrusã mai departe prin previzibilul telefon dat tatãlui, ºi înmormântatã o datã cu rezolvarea: tatãl iute va veni, consumaþia va plãti, mama-n sec va înghiþi, puºtiul mult s-a veseli - ei ºi?
* Megatron-ul propriu-zis - jucãria de Happy Meal pe care ºi-o dorea copilul. E bla-bla-bla putem zice, dar lipseºte cu desãvârºire! Lipseºte nu numai din stocul McDoland's-ului din film, ci ºi din filmul de pe ecran. La început, bãiatul aruncã într-o doarã cã vrea ºi un Megatron. Bun. În local, vânzãtorul de butaforie diabeticã se duce sã vadã ºi vine cu regretul cã nu mai au Megatron, numai Biotron. Puºtiul, nu, cã el vrea Megatron. Ei, ºi cum credeþi cã se rezolvã? Simplu - mãmica zice: "E, daþi-mi un Biotron". Îi dã un Biotron ºi copilul, mucles. Gata. Jucãria nu e potenþatã nici explicit (ca în rutinierul, dar corectul, "Jingle All the Way"), nici in absentia (cum ar fi fost mai eficient ºi convingãtor), e doar o vorbã spusã de câteva ori. Îndrãznesc sã presupun cã tocmai asta a urmãrit Criºan - un acroº fals, investind cu semnificaþii aparente un flecuºteþ prozaic (ca în excelentul "Joi", al lui Hadrian Marcu) - dar procedeul respectiv funcþioneazã cu totul altfel, nu aºa. Greºeala lui (simptomaticã pentru întregul scenariu, ca ºi întregul film, la toate nivelurile) e cã începe ºi nu terminã... Finalul strãluceºte printr-o absenþã incredibilã - practic, filmul ia sfârºit acolo unde abia putea sã înceapã, dupã ce-ºi încropise, cu chin cu vai, câteva premise cãznite. ªi, când sã înceapã povestea... Au interpretat: Gabriela Criºu... - adicã flöshqueee...!
Toate aceste defecte sunt prea grave, numeroase ºi sistematice, ca sã se poatã prezuma ºansa unui rateu momentan, ceea ce ameninþã cu un diagnostic realmente alarmant: Marian Criºan nu ºtie sã scrie scenarii. De-acum încolo, se impune sã înveþe - ºi pânã atunci (fiindcã un scenarist nu se face peste noapte!), sã colaboreze cu scenariºti profesioniºti, sau mãcar talentaþi. Ori, de ce nu, sã se concentreze doar asupra regiei.
Cãci, pe partea regiei, lucrurile stau un piculeþ mai bine. Povestea e urmãritã clar ºi corect, aplicându-se din nou, deºi vizibil mai stângaci decât la Porumboiu, Muntean sau Puiu, procedeul plan-secvenþelor - cel mai interesant fiind rapelul deliberat la "Intrarea unui tren în garã" al fraþilor Lumière, ca o micã cochetãrie prin care Marian Criºan ne reaminteºte cã nu se ambiþioneazã, în fond, sã facã un film artistic, sau mãcar sã ne spunã o poveste, ci doar sã filmeze o fleicã de viaþã, de la mama ei. Cu actorii se descurcã aºa ºi-aºa. Gabriela Criºu e fireascã, iar micul Maxim Adrian Strinu pare sã aibã date certe (cel puþin dupã hazul ºi spontaneitatea care-l caracterizeazã în viaþa realã, cu condiþia sã nimereascã pe mâna unui regisor care ºtie sã lucreze cu copiii - adicã, o rara avis la noi, deocamdatã...) Aici, greºeala lui Criºan e cã supraliciteazã momentele de tensiune fãrã a ºti cu adevãrat sã aducã interpretul amator în starea emotivã adecvatã, ºi nici nu poate (fiind îngrãdit de limitele temporale ale filmului) sã schiþeze, mãcar, o acumulare gradualã a tensiunii, dincolo de care sã se simtã frustrarea legitimã a copilului pãrãsit de tatã. În consecinþã, bietul bãiat tot începe sã zbiere hodoronc-tronc la maicã-sa, pierzându-ºi candoarea infantilã sub o nedoritã impresie de isterie rãzgâiatã, iar cele douã certuri, care ar fi trebuit sã reprezinte noduri dramatice ale filmului, sunt cele mai false secvenþe - ºi e pãcat, fiindcã la un moment dat chiar începuse sã se acumuleze puþinã tensiune (fãrã rezultat, din pãcate): în imaginea trecerii podului cu bicicletele, prima dintre cele douã secvenþe reuºite ale întregului film. Nici Damian Oancea, în rolul ºoferului de furgon, nu-i tocmai rãu, dialogul lui cu Maxim aducând o undã momentanã de naturaleþe.
Se mai remarcã imaginea lui Tudor Mircea, pastelat-expresivã, cu accente impresioniste (reuºite speculãri ale efectelor de luminã în contre-jour). Ar fi de dorit, totuºi, sã fie clar faptul cã filmatul cadrelor fixe cu camera în mânã nu se face nici el oricum, oriunde ºi oricând: în "Moartea domnului Lãzãrescu", sau în filmele Warner Bros din anii '70, se baza pe niºte structuri estetice ale stãrii de real riguros construite - altfel, devine obositoare ºi derutantã, ca în primul cadru al "Megatron"-ului, unde ne tot întrebãm de ce se hâþânã aºa casa cu personajele: e o rulotã în mers, sau o barjã pe apele înspumate ale Ampoiului?
E fatal, aºadar ºi prin urmare, sã ne întrebãm - totuºi: de ce? Din inerþie? Cel mai probabil; filmele româneºti aºa-zis "minimaliste" cu adevãrat bune din ultimii ani au tãiat brazdã, iar juriile internaþionale încã mai plutesc pe aburii rãspândiþi de Mungiu, Puiu, Porumboiu ºi Muntean - aºa cã accidentul acestui Palme d'Or de caterincã trage un semnal serios de alarmã: ar fi cea mai mare greºealã sã credem cã putem merge la nesfârºit în siajul celor de mai sus, aplicând mecanic formulele nãscute din talentul lor autentic, când noi habar n-avem de meserie - ºi nici strãinii nu se vor lãsa pãcãliþi a doua oarã. Cum spuneam în finalul analizei la "Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile", minimalismul aparþine momentului ºi artiºtilor care l-au creat, nu e nici perpetuu, nici o hainã bunã la toate, care sã-i vinã ca turnatã oricui încearcã sã facã film. A ne legãna în dulce-amãruia lui iluzie ar fi cea mai mare greºealã cu putinþã.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 septembrie, 2008, h. 6:60-8:27
Bucureºti, România
|