[Pitbull]

"The Happening" - Cum se rateazã un S.F. cu potenþial
Sã vezi ºi sã nu crezi!

Apocalipsele microbiologice au fost dintotdeauna printre cele mai terifiante, datã fiind accesbilitatea lor emoþionalã - cui nu-i e fricã de epidemii, de viruºi, mai nou de S.I.D.A.? - ºi au oferit totodatã ºansa extrem de generoasã a unor dezvoltãri reuºite, atât prin potenþialul lor de hard-S.F. (cine-ar putea uita crichtonianul "The Andromeda Strain", inspirat transpus pe ecran de Robert Wise), cât ºi pentru cã deschid calea unor evoluþii sociale mult mai limpezi ºi curate, în zona soft-S.F.-ului (vezi celebrul "The Stand" al lui Stephen King). Meritã sã amintim ºi asocierea lor cu militantismul ecologic, ca în "12 Monkeys" al lui Terry Gilliam, sau tulburãtoarea povestire "The Last Flight of Dr. Ain", de James Tiptree jr., unde un virusolog îndrãgostit la propriu de Gaia (ca proiecþie sexy-feminizatã a maicii Terra) rãspândea germenii morþii pe toatã planeta, prin intermediul pãsãrilor cãlãtoare, ca s-o scape de ingraþii ei fii antropoizi. Cam acelaºi lucru se întâmplã ºi aici, deºi sub o formã ºi mai interesantã: apãrãtorii sunt plantele - care, percepând pericolul reprezentat de specia umanã pentru habitatul lor, încep sã emitã spontan niºte spori ce blocheazã într-o anumitã ordine neurotransmiþãtorii cerebrali, astfel inversând instinctul de conservare ºi determinând sinuciderea spontanã a celor contaminaþi. Drept pentru care, omenirea începe sã se sinucidã în masã, iar cei încã neatinºi, ºi teribil de înspãimântaþi, fug mâncând pãmântul (scuzaþi bancul, n-a fost cu intenþie).
Ar fi putut, aºadar, sã fie un S.F. cu componentã hard-ºtiinþificã accentuatã, ca la Crichton. Nu e. Nu e, din simplul motiv cã partea de science se rezumã... fix la ce v-am spus mai sus! Atâta se expliciteazã ºi în film. În rest, acþiunea e lãsatã sã curgã.
Sã curgã, dar cu hâcuri. N-ar fi fost rãu nici sã pãstrãm motivaþia S.F. strict la nivel incipient, pentru a urmãri evoluþia stãrii de teroare ºi nimic mai mult (nici în "The Birds" nu se explica mare lucru; Daphné du Maurier fãcea doar o referire vagã la posibilul stres cauzat de condiþiile atmosferice, iar Hitchcock, nici mãcar atât - ne speria, ºi pace). Din pãcate, nici formula asta nu þine. În primul rând, pentru cã scenariul e total ilogic. Ori de câte ori pe plante le-apucã bâþu', ce sã vezi? Se porneºte vântul (de la sine!) ºi se-adunã nori negri pe cer. De ce? Ca sã ºtie personajele (ºi spectatorii) cã se pune de-un nou atac. Cum fac pomii ºi tufele figura cu vântul ºi norii... e partea a doua.
Dar - sã vezi ºi sã nu crezi! Toatã povestea, de la prima ºi cea dintâi izbucnire, ºi pânã la potolirea ei, dureazã aproximativ douãzeci ºi patru de ore ºi ºaptesprezece minute jumãtate. Estimp, tot poporul, de la vlãdica din Washington D.C. pânã la opinca dintr-un sãtuc pennsylvan, înþelege ce se întâmplã, din ce cauzã, ºi ce-i de fãcut. ªi ca sã fie clar cã ne aflãm în plin diletantism, lipsa de verosimilitate se transmite pânã la cele mai mãrunte reacþii ale personajelor, de-un schematism ºi-o falsitate cum nici în "Resident Evil" n-am vãzut. ªi nu numai atât...
Povestirea, fie ºi doar la nivel structural, e de-o liniaritate care aminteºte de neofiþii din cenaclurile S.F. ale anilor optzeci. Scenariul e construit pe sistemul "mã dusei ºi mã-ntorsei" - nu tu amorsãri de situaþii, nu puºti cehoviene, nu cârlige, nu nimic. Tot ce se întâmplã, are doar rostul de a se consuma pe loc ºi atât. Nici nu e de mirare cã, de la un moment dat, filmul devine atât de trenant, încât dacã primul sfert de orã se urmãreºte cu sufletul la gurã, ultimul e marcat de cãscãturi din-fãlci-trosnitoare.
Trebuie totuºi sã recunoaºtem cã o contribuþie în acest sens îºi aduce ºi regia. M. Night Shyamalan a fãcut ceva senzaþie cu "The Sixth Sense" - ºi cam gata. De-atunci, din '99, parcursul marcat de "Unbreakable", "Signs", The Village" ºi "Lady in the Water" l-a purtat, rapid dar sigur, din ce în ce mai jos. Cu actualul "Happening", mai reuºeºte o singurã performanþã: aceea de a ne speria frumos la-nceput, ºi a ne þine-n prizã cu fiorul narativ, cam jumãtate din film. Cum, însã, scenariul e tot al lui, n-are nici o scuzã pentru faptul cã, de la mijloc încolo, totul se moleºeºte de-a binelea. Dacã primele douã atacuri, din New York ºi Philadelphia, erau realmente angoasante, ultima treime e absolut anticlimacticã. Nu numai cã nu se mai întâmplã nimic, totul dezumflându-se treptat ºi de la sine, dar ºi la nivelul tensiunii interioare se înstãpâneºte o stare de leºin triumfal. ªi, ca sã le punã capac la toate, în epilog nu-i vine altã idee decât arhirãsuflatul truc al cercului care se închide - adicã, iar o luãm de la-nceput! Unde? La Paris! Cum? Ca-n "28 Weeks Later".
Se mai remarcã ºi un panºant apãsat spre patetismul �* la Arstizza Romanescu - tot filmu-i doldora de personaje care se iau de mânã-n plan detaliu, adânc, semn cã noi suntem solidari ºi numai moartea ne va despãrþi, sau care se uitã luuung ºi holbaaat încotrova, semn ba cã acum ne vedem pentru ultima oarã, ba cã acum ne revedem pentru prima oarã, ba cã, în genere ºi în principiu, e naºpa. Pe acorduri muzicale bubuitoare.
Aceeaºi muzicã bubuie cam tot timpul, dar mai cu seamã când e pe muritelea - atunci survin tânguitor ºi viorile. Procedeul se remarcã cel mai tare în secvenþa când doamna Jones (Betty Buckley, singura bunã din toatã distribuþia) se dã cu capul de pereþi ºi sparge geamurile cu fruntea - final de horror cãznit al celui mai reuºit episod al filmului, cel cu noaptea petrecutã în casa bãtrânicii ce se relevã treptat o psihopatã fanaticã religios (din pãcate, cliºeu-i vechi... ºi nou, cum am vãzut recent în "the Mist"). E singura zonã unde relaþiile dintre personaje reuºesc sã încropeascã puþinticã tensiune, ºi anxietate veritabilã.
De asemenea, sunt remarcabile mizanscenele ºi decupajele primelor douã atacuri - precise, dramatice, inventive (mai ales parcursul pistolului folosit de trei sinucigaºi la rând, sau cãderile muncitorilor de pe schele, filmate cu o simplitate seacã ºi o discreþie tãioasã care ar fi trebuit sã determine concepþia stilisticã a întregului film. Aºa se pun eficient în imagini grozãviile - cu contrapunctul obiectivitãþii clinice ºi al falsei indiferenþe. Cine se-aruncã în istericale ºi tautologii, îºi asumã un risc deloc de neglijat: sã-i râdã lumea când mor eroii.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 iunie, 2008, h. 16:30-17:30
Bucureºti, România