|
Singurãtatea omului
Sã-þi faci puþini prieteni. Din tine nu ieºi.
Cãci prea des falsitatea credinþa ne-o înfrânge.
Când þi se-ntinde-o mânã, 'nainte de-a o strânge,
Gândeºte-te cã poate te va lovi-ntr-o zi.
Sã nu-þi dezvãlui taina din suflet celor rãi.
Nãdejdile, - ascunse sã-þi stea de lumea toatã.
În zâmbet sã te ferici de toþi semenii tãi,
Nebunilor nu spune durerea niciodatã.
O, tânãr fãrã prieteni mai vechi de douã zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feºtile!
Puþinul sã-þi ajungã, ºi zãvorât în tine,
Tãcut contemplã jocul umanelor destine.
Pe cei curaþi la suflet ºi luminaþi la minte
Neîncetat sã-i cauþi. ªi fugi de tonþi ºi rãi.
Dacã-þi va da otravã un înþelept, s-o bei -
ªi-aruncã antidotul, un prost de þi-l întinde.
Renume de-ai sã capeþi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacã te vei þine departe de mulþime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sã mã smulg,
Sã nu mã ºtie nimeni ºi sã nu ºtiu de nime?
Mai toarnã-mi vinul roºu ca un obraz de fatã.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Cãci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Mãcar un singur prieten cu inima curatã.
Cel care are pâine de astãzi pânã mâine
ªi-un strop de apã rece în ciobul sãu frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sã fie sclavul unui egal cu sine?
Când zãrile din suflet ni-s singura avere,
Pãstreazã-le în tainã, ascundele-n tãcere.
Atât timp cât þi-s limpezi ºi vãz, ºi-auz, ºi grai -
Nici ochi ºi nici ureche, nici limbã sã nu ai.
Nu ºtie nimeni taina ascunsã sus sau jos.
ªi nici un ochi nu vede dincolo de cortinã.
Strãini suntem oriunde. Ni-i casa în þãrânã.
Bea - ºi terminã-odatã cu vorbe de prisos!
Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mânã cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cãinþa ºi mintea îngereºte.
-Dar timpul, fãrã milã - ºi roza desfrunzeºte…
Puþinã apã ºi puþinã pâine
ªi ochii tãi în umbra parfumatã.
N-a fost sultan mai fericit vreodatã
ªi nici un cerºetor mai trist ca mine
Atâta duioºie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi ºi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? ªi-acum
De ce sunt toate urã ºi lacrimã ºi fum?
Bãtrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcanã.
Acum buzele tale îmi sunt ºi vin ºi canã.
Mi-ai umilit mândria ºi biata raþiune,
Mi-ai sfâºiat vestmântul cusut de-nþelepciune.
Tu vezi doar aparenþe. Un vãl ascunde firea.
Tu ºtii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sã mai iubeascã. Cãci ni s-a dat iubirea
Aºa cum unor plante le-a dat Allah otrava.
(Omar Khayam)
|