|
La prima vizionare am avut o impresie de prospetime (inevitabila cand vine vorba de Gondry), dar si o vaga senzatie de exces ludic. Stiu ca s-a mai vorbit despre asta, insa trebuie sa marturisesc ca in ESOTSM armonia compozitiei nu mi s-a parut a avea de suferit din cauza inovatiilor stilistice ale lui Gondry. Nu cred ca el isi propune sa livreze productii care sa placa ca niste pungi de pufuleti cu surprize. In ESOTSM, joaca statea la masa fara sa se certe cu greutatea temei, cu tristetea ce se prelinge din incercarea lui JC de a demonstra ca se poate lupta si impotriva ireversibilului.
Ceea ce reuseste Gondry mereu este sa evite ridicolul in conditiile in care se plimba nestingherit la brat cu el. Reuseste sa-l transfigureze artistic. Isi asuma fara fasoane postura de adolescent exuberant, plusurile fiind roadele acestei sinceritati pe care cu greu o mai regasim la regizorii contemporani. LSDR imbratiseaza extravagantul, dar o face parca cu prea multa ardoare. Cred ca la Gondry se poate vorbi chiar de o estetica a extravagantului inofensiv. O inteleg perfect pe Klein pentru ca si eu am regretat putin faptul ca ghidusia sugruma (nu violent, ci treptat) o buna parte din poveste. Nu mi se pare, totusi, ca e un simplu "exercitiu de stil". Parca Gondry a uitat sa renunte la trucurile de magician aflat in slujba copiilor, lasandu-se el insusi sedus de propriile giumbuslucuri.
Cu toate astea, filmul e seducator si poate ca rezervele mele nu sunt decat expresia unei pareri de rau. Aceea de a nu te afla in fata unui monument dedicat fertilitatii visului. O astfel de constructie nu suporta, din pacate, prea mult carton.
|