[Pashpix]

Partizanii cad la primul „Motor!“22 Iun 2008 Alexandra Olivotto (Cotidianul)

Filmãrile la lungmetrajul lui Constantin Popescu despre banda Gavrilã sunt palpitante ca un roman de aventuri, dar chimia echipei ºi atmosfera pe care o genereazã te lasã sã adulmeci un lungmetraj reuºit.
„Du-te, bãi, sã îþi punã ºi þie Internet.“ Este replica adresatã de un pletos ponosit ºi pãtat, cu haine de acum jumãtate de secol, unui coleg de „garderobã“, care pe deasupra mai carã ºi o armã. Ambii fac parte din distribuþia de peste o sutã de personaje a lungmetrajului „Portretul luptãtorului la tinereþe“ de Constantin Popescu ºi se aflã în luminiºul în care se filmeazã. Jobul lor fiind sã moarã cu talent: au „capse pirotehnice“ (fiole cu sânge lipite pe sub haine) de care atârnã fire cu ajutorul cãrora se declanºeazã, regizorul le-a considerat mai spectaculoase decât acelea cu telecomandã.
Secvenþei cãreia, deºi e cea de deschidere, îi vine rândul abia la peste o lunã de la începerea filmãrilor îi sunt necesare o multitudine de pregãtiri. În primul rând, scenariul stabileºte fondul meteorologic al acþiunii: ploaie mocãneascã. Dar cisterna care trebuie s-o asigure nu are cum ajunge în poieniþã ºi trebuie sã facã un ditai ocolul.

Lumina e ºi ea cu douã tãiºuri: toatã lumea tresare când se înnoreazã pentru câteva momente, pentru cã în mod normal e un soare orbitor. Directorul de imagine Liviu Marghidan are însã ac de cojocul ei: „O dãm pe optimism, ºi dup-aia, bang!“. „Sau facem «Noaptea americanã»?“, îi dã replica Popescu.

Apoi se amplaseazã „þevile“ producãtoare de ploaie, care schimbã configuraþia peisagistã a poienii: e nevoie de tufe noi, se decide. Oricum, luminiºul era cât pe ce sã rãmânã fãrã iarbã, apãrând un þãran foarte hotãrât s-o coseascã, cu greu convins de echipã sã se abþinã. Vine rândul grenadelor; în numãr de douã, încadreazã faþã-spate grupul de 19 partizani condamnat la nu prea mult timp pe marele ecran. Între reprize de punere la punct a decorului e loc de discuþii cu regizorul. A documentat „Portretul luptãtorului la tinereþe“ timp de aproape patru ani, pânã la punctul în care garanteazã cã existau þigãri cu filtru în 1953. Subiectul filmului e soarta „bandei teroriste“ conduse de Ion Gavrilã-Ogoranu, jucat de Constantin Diþã (cãruia colegii de echipã îi preconizeazã în glumã o carierã de sex-simbol), aflat la primul rol principal într-un lungmetraj. N-ai zice; nu obiecteazã când aflã ce surprizã i-a rezervat Marghidan.

În speþã, va filma scena cu Ogoranu de pe un soi de targã, fãcutã din patru þevi, pe care o vor cãra în goanã câþiva actori. Consolarea lor? Directorul de imagine le-o furnizeazã: „Nu-s greu“. Oricum, pânã sã îi vinã rândul, Diþã fumeazã alãturi de actorul ºi dramaturgul Mimi Brãnescu, „din tabãra adversã“. Treaba lui e sã fugãreascã ºi sã ucidã partizani, ºi o va executa în toate trei lungmetrajele (urmeazã unul despre fraþii Arnãuþoiu ºi altul despre Elisabeta Rizea); Brãnescu deja s-a botezat... Sauron sau Saruman din acest motiv. E la a doua filmare, a participat ºi la aceea din munþi, unde a fugãrit alþi „rezistenþi“ - printre care ºi lunetistul bandei Ogoranu, jucat de Bogdan Dumitrache - decât cei pe care îi omoarã acum.

Totul are o poveste în spate la acest film. De exemplu, puºtile: majoritatea sunt originale, îi aparþin lui Constantin (Titi) Popescu, producãtorul filmului, toate 27 au þeava obturatã, Kalaºnikovul folosit pentru sunet a fost ºi în distribuþia „California Dreamin’ (nesfârºit)“. ªi, cum se întâmplã uneori la filmãri, mai dau ºi chix, cum a fost cazul cu mitraliera ZB: în secvenþa consacratã ei, cel care o mânuia a fost imortalizat spunând „Nu merge“.

Felul în care munca la „Portretul luptãtorului la tinereþe“ este întreruptã nu pare sã ducã vreodatã lipsã de spectaculos: la munte, cu toate cã Dan Bordeianu apare în lungmetraj ras ºi cu barbã, tot a oprit douã autocare de fete, care au început sã þipe la vederea lui. Nici Alex Potocean, un alt membru al bandei Ogoranu, n-a avut parte de o soartã uºoarã: filmarea secvenþei cu el în chinuri a fost brutal întreruptã de urletul „Gooooooool!“, scos de membrii echipei care urmãreau meciul România-Italia pe un monitor, povesteºte regizorul Constantin Popescu.

κi suflecã mânecile ºi trece la treabã pentru a organiza partizanii a cãror „soartã“ e deja pecetluitã. Se filmeazã cu trei camere, deasupra fiecãreia fiind cineva care învârte umbrela, iar pelerinele de ploaie nu lipsesc din peisaj. Dublele sunt preþioase, cisterna are doar ºapte tone de apã ºi ia o orã s-o reîncarci. În sfârºit, tabloul de familie al partizanilor e complet, replicile vâjâie între regizor ºi directorul de imagine, al cãror schimb de idei aratã ca un ping-pong hiperactiv; Constantin Popescu nu are parte doar de „Motor!“, ci ºi de „Foc!“, care marcheazã începutul masacrului.

Se trage, ºi scena dã bine pe camere, însã unui actor nu i se sparge capsa, aºa cã rãmâne în picioare, în ciuda colegilor care se prãbuºesc sub tirul soldaþilor. Cum interpretul era în centrul cadrului, mai trebuie trasã o dublã ºi pregãtirile se reiau, vor dura mai bine de o orã. Se „ia“ sunetul ºi poþi auzi ºi un bâzâit de muscã în poieniþã. Pânã una, alta, acum e rândul lui Constantin Diþã sã cadã victimã secvenþei cu targa; riscurile nu sunt mari, Constantin Popescu având o istorie cu manevra pe care a încercat-o prima datã acum opt ani.