[silver_boy]

de cand cu "somnul cel de moarte" al nationalei au aparut cateva articole scrise apasat si responsabil (cum e - de pilda - cel al lui TRU din Cotidianul) sau cel de fata (admirabil) scris de CTP in stilul lui bolovanos si apodictic...


ªuturi din gurã
de Cristian Tudor POPESCU | 19 IUNIE 2008

Joia trecutã, în emisiunea „Cap ºi Pajurã”, am spus la un moment dat cã nu pricep ºi nu mã înscriu în corul lãudãtorilor echipei naþionale pentru noul stil în care urlã „Deºteaptã-te române!” înainte de meci. Tricolorii erau atunci pe cai mari dupã egalul cu Franþa, aveau toate perspectivele de calificare deschise, aºa cã am primit tot felul de reacþii, de la înjurãturi ºi blesteme, pânã la nedumeriri amicale: „Ce-ai, domne cu Deºteaptã-te române! Vrei ºi tu alt imn, ca Gigi Becali?”

N-aveam ºi n-am nimic cu „Deºteaptã-te române!”. Cred cã e foarte bun, cum foarte bun ca imn naþional poate fi ºi „Somnoroase pãsãrele” de Mihai Eminescu. Nu cred cã aceia care îl murmurã, îl rostesc în ºoaptã sau îl cântã în gând sunt mai puþin patrioþi decât cei care îl zbiarã cu ochii holbaþi ºi gura pânã la urechi, a la Chivu. În Piaþa Constituþiei, când Olanda ne-a dat primul gol, un grup de suporteri a acuzat un alt grup cã nu strigã destul de tare ca sã susþinã Naþionala, drept care au sãrit la o bãtaie soldatã cu spitalizãri. La meciul România–Iugoslavia (4-6) din 1977 de pe Ghencea, eram în tribunã un grup compact de suporteri veniþi din Balta Albã.

Înainte de a începe meciul, îºi face loc un detaºament de inºi drapaþi în tricolor, înarmaþi cu goarne, cu tobe, cu cârâitori, conduºi de un activisto-securist la costum ºi cravatã. „Eliberaþi zona, aici stã galeria”, ne comunicã dulapul îmbrãcat. „Pãi, de ce, domne, noi ce suntem, nu suntem galerie?”, zice Auricã, liderul nostru. „Vezi-þi de treabã, mã bãiatu, ãºtia sunt oficiali, strigã tare ºi strigã tot timpul”. La care Auricã se întoarce spre noi: „Da? Ia fii atent!” Am strigat ºi am cântat ca nebunii vreo zece minute, am scuturat tãlãngile pânã când tovarãºul a cedat nervos ºi ºi-a mutat trupa ceva mai încolo, uitându-se la noi ca prin luneta puºtii.

Hãulirea lui „Deºteaptã-te române!”, conceputã, am înþeles, de tovarãºi de la FRF, a creat înaintea meciului cu Olanda o ameþealã dulce. Dacã fotbaliºtii noºtri sunt atât de buni români, musai ca elanul nostru patriotic sã-i dea peste cap pe batavii ghiftuiþi cu puncte.

Pronosticuri entuziaste, optimism buimac, peste tot portocale strivite sub crampoane – România ºi-a injectat halucinogenul victoriei care vine de la sine. Antijocul constipat fãcut cu o Franþã bãtrânã ºi obositã, egalul în compania unei Italii clar mai puternice decât noi, dar dezavantajatã la fel de clar de arbitraj, au fost deghizate în triumfuri. Aceastã atmosferã de autoamãgire se transformã inevitabil, îndatã ce se încheie intonarea imnurilor ºi fluierã arbitrul, în crispare, în fricã, îþi blocheazã muºchii ºi creierul: „Bãi, totuºi noi jucãm acum cu cãlãii ãºtia de olandezi...” Rezultatul? Chivu-Pavarotti s-a fãcut remarcat prin pase iscusite la adversar sau în lobodã ºi o loviturã liberã la poarta Olandei degajatã precis în tribunã. Bãnel-Bocelli alergând legat la ochi pãrea cã joacã fotbal cu mingea ovalã de rugby, îþi venea sã-i dai voie sã o ia odatã în braþe ºi sã fugã cu ea. Cociº arãta ca o gãinã cu capul tãiat zburãtãcind pe pajiºtile Elveþiei, Daniel Niculae, un cãluºar dezmembrat...

În afarã de Mutu ºi Lobonþ, singurii care s-au miºcat ca niºte jucãtori europeni profesioniºti, naþionala României a fost o echipã de guriºti. Cântatul ºi strigatul e treaba suporterilor – care au ºi fãcut-o foarte bine. Dacã e nevoie, îl chemãm pe Costel Busuioc sã cânte „Deºteaptã-te române!” ca sã ne ia cu fiori. Pe mine, unul, nu mã deranjeazã dacã fotbaliºtii tricolori vor tãcea chitic la imn ºi pe urmã îºi vor spulbera adversarii.

Înainte de a fi bun român, trebuie sã fii bun la ceva.