|
Uite, mai adineaori (la topicul äla cu cel mai Nouvelle din Vague), spuneam ce mult a însemnat filmul ästa pentru mine. Adicä, dacä un film atât de static, straniu, intelectual, introvertit, smulge din Kinkongi si Miclovani un pusti de 12 ani si-i aratä Drumul Damasc-Cannes, e ceva, nu?
Evident, a functionat perfect capcana structuralä a lui Resnais: imaginile-document din primele zece minute sunt atât de socante, încât te agatä de film pânä la sfârsit, si poti urmäri, sub imperiul aceleiasi tensiuni, meandrele psihologice ale personajelor.
(De remarcat si arcul stabilit între bombardamentul de la Hiroshima si abuzurile comise asupra fetelor "colaborationiste", în Franta "eliberatä"; e semnificativ si faptul cä prima traumä e ilustratä prin cadre de cine-vérité, iar a doua, prin secvente de fictiune - dar cu un impact dramatic similar.)
Plus leit-motivele simplissim obsedante ale lui Georges Delerue si Giovanni Fusco, pe care pe urmä le fredonam în drum spre scoalä - si de-atunci, nici nu le-am mai uitat vreodatä!
|