[Pashpix]

@am gasit ceva interesant in GARDIANUL, chiar daca nu are legatura directa cu filmul romanesc

Replicile actorului Gheorghe Dinicã afectau siguranþa naþionalã

(GARDIANUL)


Interpretarea marelui actor Gheorghe Dinica din piesa „Plosnita” de Maiakovski a reprezentat la un moment dat o problema de siguranta nationala. Chiar daca nu va vine sa credeti, mai ales celor mai tineri, asta-i adevarul. E cunoscut deja faptul ca majoritatea actorilor erau monitorizati de Securitate, însa monstrii sacri se bucurau de o atentie deosebita. De pilda, într-un spectacol la National, cu sala plina ochi, doua-trei „sopârle” strecurate dadeau mari dureri de cap regimului comunist, findca erau comentate ani de zile, devenind adevarate legende. Daca înainte de 1989 nu exista o presa libera, care sa reflecte realitatile, Securitatea era institutia atenta la tot ce misca. Avem macar o fresca a societatii românesti prin ochii agentilor secreti. Erau consemnate pâna si momentele în care actorii se îmbatau, nu doar atitudinile politice necorespunzatoare. În rândurile de mai jos, despre Dinica, Demetriu, Beligan, în dosarele politiei politice.

Raport strict secret la piesa de teatru “Plosnita”

Primavara anului 1982. La Teatrul National se repeta „Plosnita” de Vladimir Maiakovski. Piesa era regizata de Horea Popescu, pe atunci director adjunct al teatrului. Dintr-un raport strict secret, datat 23 aprilie 1982, reiese ca ofiterul de securitate care asista mai mult sau mai putin conspirat la repetitii era foarte atent la „sopârlele” din replicile actorilor care aveau conotatii culinare. Asadar, în tabloul 5, în scena se aduce sunca la masa, iar actita Cristina Bugeanu are urmatoarea replica: ”Dar unde mai gasiti porc, cine mai gaseste azi porc?” Multi dintre dumneavoastra probabil ca veti ramâne nedumeriti. Ei bine, aflati ca Securitatea încerca sa cenzureze respectiva replica fiindca anticipa rumoarea si comentariile din sala. Tarasenia cu porcul care nu se mai gasea în galantare era chiar o chestiune de siguranta nationala pentru politia politica. În România acelor ani, criza alimentara devenise din ce în ce mai greu de suportat. Din acest motiv, replica actritei a fost interpretata de catre securist ca un atac la sistemul comunist, chiar daca „Plosnita” fusese scrisa tot de catre un comunist, exact în urma cu 53 de ani. Dezamagit de sistem, Maiakovski s-a si sinucis chiar la un an dupa ce a scris aceasta piesa de teatru.
Dar, sa revenim. Cristina Bugeanu mai spunea si alta replica „dusmanoasa” la adresa regimului comunist, prompt consemnata în raport. Era vorba depre o comparatie între produsele statului (scrumbii) si cele ale particularilor, din care spectatorii întelegeau ca marfa celor din urma e superioara, replica încheindu-se asa: “O sa ma bage în mormânt puterea sovietica!” Ei bine, dupa cum vedeti, aluziile necorespunzatoare la economia centralizata a statului totalitar, facute chiar si într-o piesa de teatru, ajungeau întotdeauna “unde trebuie”, dupa cum se spunea în epoca.

Interpretarea lui Dinica nu cadra cu “realitatile socialiste”

Replicile lui Gheorghe Dinica din aceeasi piesa de teatru dadeau si mai mari dureri de cap baiatului cu ochi albastri care monitoriza repetitiile. Asa ca, ofiterul se straduia sa fie cât mai coerent în raportul sau, pentru ca sefii sa înteleaga ca nu-i bine faptul ca atunci când actorul se referea la greutatile construirii socialismului si spunea “poporul de rând”, arata spre un grup de “lautari (tigani) aflati la nunta”. Mai ales ca, nota agentul, Dinica li se adresa tiganilor cu replica: “Hai tara, hai popor!”, ceea ce nu cadra cu “realitatile socialiste”, pentru ca lumea cea noua doar nu se construia cu lautari, ci cu tarani si muncitori. Însa, marele actor mai avea si alte “pacate”. Dupa ce “îsi termina interventiile muzicale”, aflam din acelasi document, actorul, cu o sticla în mâna, din care mai trage câte o dusca, îi invita pe lautari sa cânte cu el, spunând: “Ma bucur de toate binefacerile culturii de tip nou”. Modul în care Dinica îsi rostea replicile, trâgând din când în când la masea, - atitudine care pare ca-l scotea din sarite pe securist -, precum si toata interpretarea rolului, aprecia tot securistul nostru în raportul din 23 aprile 1982, “pot crea ilaritate si aluzii printre spectatori”. În concluzie, scria agentul, Dinica “depasise textul piesei”. Cu alte cuvinte, “sopârlele” actorului aduceau mari prejudicii regimului comunist.
Si nu doar replicile lui Dinica deranjau, ci si ale actorului Radu Gheorghe, care întruchipa “reprezentantul puterii”. În opinia vigilentului securist, nu era firesc ca acesta sa fie “un decazut si betiv, gângav, batjocorindu-se astfel omul politic care-l reprezinta”. Greu de comentat. Asta era epoca. Spunem doar ca autorul notei habar nu avea ca însusi Maiakovski a scris aceasta piesa tocmai pentru ca era dezamagit de comunism. Oricum, nota e antologica. Parca-l vad pe marele actor Gheorghe Dinica facând praf regimul cu doar doua vorbe. Iar sistemul tocmai de asta se temea ca dracul de tamâie. De vorbe. De adevarul din spatele lor. Spus chiar si indirect.
În acea perioada, nici un spectacol, o piesa de teatru în cazul nostru, nu putea avea premiera daca nu trecea de cenzura. Dar, uite cum înainte ca activistii sa-si spuna cuvântul, securistii întocmeau rapoarte în privinta puritatii ideologice a spectacolului.

Gigi Dinica si Dem Radulescu, capii rautatilor

Agentul avea obiectii si în privinta actorului Alfred Demetriu. În “Plosnita”, el juca rolul unui popa, care, cântând pe nas, facea reclama cartilor pornografice, iar când venea militia spunea ca îl vinde pe Marx. Mare ofensa adusa parintelui comunismului! Asa ca si aceasta atitudine “necorespunzatoare” a fost consemnata de vigilentul securist. Dar, mai ales faptul ca montarea de la National continea “replici sau cuvinte ce contravin sensurilor piesei scrise de autor, ce frizeaza vulgarul, având chiar gesturi obscene, unele dintre ele adaugate pe parcursul repetitiilor de catre regizor sau la recomandarea unor actori interpreti în piesa, peste textul adaptat si aprobat.” În opinia securistului responsabil cu “Plosnita”, capii rautatilor erau Gigi Dinica si Dem Radulescu.
Daca raportul despre “Plosnita” poate fi înteles, tinând cont de faptul ca rolul Securitatii era sa înabuse din fasa orice forma de exprimare libera, o alta nota, ce-l privea pe actorul Alfred Demetriu, arata stupiditatea sistemului. Documentul este, poate, o raritate chiar si pentru un serviciu secret comunist. Nu se referea la “Plosnita”, ci la “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale. Din respectiva nota, întocmita la 26 noiembrie 1982, aflam ca actorul venise la unul dintre spectacole cam afumat. Asa ca a iesit un scandal de pomina pentru ca asistentul de regie si regizorul de culise i-au cerut lui Demetriu sa nu intre pe scena. În final, suparat pe viata, acesta din urma ar fi înjurat pe toata lumea. Documentul este totusi ambiguu. Nu putem afla cu exactitate daca actorul chiar a jucat “în stare de ebrietate”, cum afirma ofiterul de securitate. Cert e ca, în conformitate cu documentul, Demetriu mai venise baut bine la cel putin trei reprezentatii ale “Scrisorii pierdute”, influentând buna desfasurare a actelor trei si patru. E greu de facut totusi o legatura între spriturile lui Demetriu si siguranta nationala, oricât ne-am stradui.

Radu Beligan nu da satisfactie agentului

Ca aceasta din urma nota nu putea avea nici o însemnatate pentru un serviciu secret, oricât de vigilent s-ar fi straduit sa fie acesta, e cert. Chestiunea putea fi disciplinara si privea teatrul. Raportarea despre Demetriu arata doar un exces de zel demn de o cauza mai buna. Ce remarcam însa, e dezamagirea securistului care a întocmit nota. Omul era chiar indignat atunci când a redactat-o. Si asta pentru ca Radu Beligan, directorul de atunci al Teatrului National, caruia evident i se adusese la cunostinta toata povestea, nu l-a sanctionat pe actor. Ba chiar a spus calm: “Nu am ce-i face”. Replica nu a scapat vigilentului securist, fiind de asemenea consemnata prompt în nota despre actor.
Însa, e clar ca agentul muncise degeaba, daca maestrul Beligan minimaliza atitudinea lui Alfred Demetriu, catalogata drept scandaloasa în notele Securitatii.

(Documentele la care am facut referire se gasesc în Arhivele SRI, Fond D, dosar 11.155, vol. 13, f. 134-135, respectiv Fond D, dosar 11.155, vol. 10. f. 328)


Emil BERDELI