View Single Post
Old 13 Apr 2008, 17:50   #317
Pashpix
Guru
 
Pashpix
 
Join Date: Apr 2007
Posts: 559
Domnului Comisar, cu dragoste!

13/04/2008 de Loreta Popa

Celebritate. Comisarul Moldovan este unul dintre cele mai cunoscute ºi iubite personaje ale cinematografiei româneºti, el fãcîndu-ºi apariþia pe marele ecran o datã cu lansarea în 1972 a filmului “Cu mîinile curate” al lui Sergiu Nicolaescu A trecut prin multe, dar a supravieþuit de fiecare datã. Nu a spus nu nici unuia dintre cei care i-au solicitat un interviu, în ciuda faptului cã a trecut printr-o intervenþie chirurgicalã ºi a învãþat iar sã meargã, sã scrie, sã vorbeascã.

A avut parte ºi de invidii, dar cei mai mulþi l-au iubit întotdeauna. Nãscut la 13 aprilie 1930, la Tîrgu-Jiu, în Duminica Floriilor, în zodia de foc a Berbecului, Sergiu Nicolaescu mai poartã un prenume despre care nu ºtie aproape nimeni, cel de Florin. Ce se ºtie sigur ºi precis este cã filmele lui au convins. I-a plãcut sã fie regizor al filmelor sale, al bãtãliilor ºi nimeni nu ar fi reuºit acest lucru mai bine ºi mai perfect decît el. Casa îi este tapetatã cu obiecte de colecþie, pistoale, sãbii, coifuri, chipiuri, cu premii obþinute de-a lungul timpului, dar ºi cu orhidee, flori care îi plac foarte mult.

Ambitie. Povestea vieþii lui este lungã ºi plinã de peripeþii ºi, aºa cum spune ºi cunoscutul regizor, “numai partea asta de aventurã, copilãria, m-ar þine o zi întreagã la poveºti”. Noi completãm cã nu ne-ar ajunge paginile ziarului ca sã vorbim despre filmele lui Sergiu Nicolaescu ºi semnificaþia lor pentru cinematografia româneascã. Nu este superstiþios, dar are cîteva idei fixe, printre care disciplina. E ambiþios ºi nu renunþã la un lucru pînã nu reuºeºte sã-l facã perfect. Cînd Sergiu avea 5 ani, familia lui se stabilea la Timiºoara, unde începea cea mai frumoasã aventurã – fuga de acasã la cinematograf, unde puºtiul Sergiu Nicolaescu vedea un film de douã-trei ori. “Copilãria mea e fabuloasã pentru cã am trãit lucruri fabuloase”, povesteºte regizorul. “Am trãit perioada legionarã, am trãit rãzboiul, venirea ruºilor. În Banat nu simþeam etniile aºa cum le simþeau regãþenii, de pildã. Eram prieteni, conta doar cine era ºeful bandei ºi... cum eu am fost ºeful bandei nu am avut probleme. Aveam în subordine vreo 30 de puºti, iar zona noastrã se întindea de la Spitalul Militar pînã la podul dintre Cetate ºi Mehala. Eram pe maidan de dimineaþa pînã seara. Numai partea asta de aventurã m-ar þine o zi întreagã la poveºti. Nu pot uita subteranele turceºti care duceau spre puncte vitale ale oraºului, precum Spitalul German, Spitalul Militar, cazãrmi sau spre sinagogã – toate erau ale noastre. Aici ne ascundeam prãzile, adicã pistoale, obuze ºi alte lucruri pe care le descopeream în drumul nostru prin dedesubturile oraºului. Aveam o plãcere extraordinarã de a simula bãtãliile navale. ªtiam tot ce se putea ºti despre orice navã importantã. Cîte tunuri are, ce tonaj. Construiam corpul navelor asemenea aeromodelelor, din hîrtie pergamentatã, pe care o vopseam cu ulei, pentru a le face impermeabile. Le dotam cu tunuri în miniaturã în care puneam praf de puºcã cu fitil, alice sau bile de rulmenþi. De aici pasiunea pentru mare, dar ºi dorinþa de a deveni marinar. Dacã mã gîndesc bine, adolescenþa mi-a lipsit. Ca ºi cînd din copilãrie am intrat direct în viaþa durã pe care ne-o impuneau timpurile. Acesta a fost ºi motivul pentru care am ales sã fac ultimele patru clase de liceu în doi ani... Nu mai eram un copil, dar nici adult. La terminarea liceului, în 1948, intrasem la trei facultãþi: Belle Arte, Politehnicã ºi ªcoala de Ofiþeri de Marinã.”

Totul sau nimic. “La ªcoala de Ofiþeri de Marinã din Constanþa am învãþat tot ce înseamnã disciplinã, cum sã dai ordine, cum sã te impui în faþa soldaþilor. Pãi, cum credeþi cã aº fi reuºit sã þin în frîu atîþia figuranþi la toate filmele istorice pe care le-am fãcut dacã nu mã impuneam ºi nu þineam la disciplinã? Pot sã spun cã în echipa mea, de-a lungul timpului, nu au rãmas decît cei mai buni dintre cei buni. Cei care nu aveau disciplina în sînge, cei care nu înþelegeau rigurozitatea mea, cei care nu mã ascultau nu filmau cu mine. Sportul a fost în permanenþã pentru mine o preocupare. Am început cu scrimã în copilãrie, atletism, apoi, cînd am venit în Bucureºti, am fãcut rugby ºi am ajuns pînã la lotul naþional. Pe urmã, tot ce am fãcut în sport m-a ajutat foarte mult în film. Sportul ºi miºcarea mi-au oferit o altã viziune asupra vieþii. La «Noi, cei din linia întîi», la Cota 2000, nu se þinea nimeni dupã mine. Eu cînd le ceream cascadorilor sau actorilor ceva ºtiam ce cer. De aceea numai adevãraþii cascadori au rãmas cu mine, chiulangiii ºi laºii s-au ferit. Deºi au început meseria cu mine, dupã aceea m-au evitat.”

Intens. “La ªcoala de Ofiþeri de Marinã m-au primit dupã multe aprobãri”, spune Sergiu Nicolaescu. “Exista un obicei vechi în Marinã. Dacã aveai nevoie de femei, þi se dãdeau cîteva ore libere. Acum nu ºtiu dacã mai existã acel obicei, dar pe vremea aceea se respecta încã. Nu am urmãrit sã fiu idol al femeilor sau sã am succes în acest sens. Cine m-a plãcut m-a plãcut, cine nu, nu. Totul a venit de la sine. Sigur cã eram mai intens decît alþi colegi, dar nu am fãcut ceva special pentru asta.”

Rigoare.Mereu stãpîn pe situaþie, foarte corect, dedicat cauzelor în care crede, nu abdicã de la principiile sale ºi tot ceea ce face e bine calculat. Anii ’70-’80 au fost cei mai fecunzi pentru regizor. A înfiinþat prima ºcoalã de cascadori din România. A fost nevoit sã se specializeze singur în toate direcþiile pentru a se ridica ºi a se menþine la nivelul filmelor internaþionale. Fãcea cîte douã sau trei filme pe an, iar în paralel se documenta pentru proiectele viitoare cu multã rigoare. “ªcoala de Ofiþeri mi-a dat mai mult curaj. E ceva sã conduci o armatã. Sã-i þii, sã creadã ºi ei cînd pleacã la asalt. Sînt un bun organizator ºi am autoritate. Sînt Berbec, iar ascendentul meu e în Leu. Deci douã semne de foc.

E mare prãpãd. Am avut ºi am pasiune pentru cai. E foarte greu astãzi sã mai faci un film cu cai. Am avut ºi 500 de cai la un film. Cînd ai o ºarjã de cavalerie, cum am avut eu la «Mircea», trebuie sã simþi treaba asta. Vreau sã spun cã în clipa în care filmam aºa ceva simþeam emoþia, chiar ºi calul simþea cã în spate vin alþi 300 de cai ºi alerga cu burta la pãmînt. Sînt un rãzboinic înnãscut, de aici pasiunea pentru sãbii, pistoale. Merg la poligon cel puþin o datã pe lunã. Sînt lucruri pe care nu le poþi învãþa. Nu poþi sã spui: «Iau un actor ºi îl fac comisarul Icsulescu». Trebuie sã aibã obiºnuinþa armei. Eu trag cu amîndoi ochii deschiºi. Nu ai sã mã vezi pe mine cu un ochi închis. Am îmbãtrînit, dar nu pot sã mã schimb. Nu ghicesc lucrurile, le ºtiu.”

Profesiune de credinta. Unii spun cã este unul dintre cei mai duri regizori români. Cu toate astea, actorii ºi cascadorii cu care a lucrat de-a lungul timpului l-au descris ca fiind foarte corect. Cert este cã Sergiu Nicolaescu este un supravieþuitor, un luptãtor, un profesionist cu o viziune foarte clarã asupra filmului sãu. A fost întotdeauna cel dintîi. Înaintea actorilor, a cascadorilor, a oricui. A muncit ca nimeni altul ºi nimic nu a contat mai mult ca filmul în viaþa lui Sergiu Nicolaescu. Cel mai important premiu la care a rîvnit a fost mereu Spectatorul român. Poate nu a obþinut Palme D’Or la Cannes, dar sigur sãlile de cinematograf româneºti vor fi pline de sãptãmîna viitoare, cînd pe marile ecrane va rula “Supravieþuitorul”. Valoarea unui om este datã de ceea ce lasã în urma lui, iar Sergiu Nicolaescu ne-a dãruit “Ultima noapte de dragoste. Întîia noapte de rãzboi”, “Osînda”, “Pentru patrie”, “Mihai Viteazul”, “Noi, cei din linia întîi”, “Ciuleandra”, “Capcana mercenarilor”, “Mircea”, “Orient Express”... Nu ne-ar ajunge spaþiul tipografic pentru realizãrile sale. Nouã nu ne rãmîne altceva de fãcut decît sã încheiem spunînd “Domnule Comisar, cu dragoste, de ziua dumneavoastrã, La mulþi ani!”...

([email protected])
Pashpix is offline   Reply With Quote sendpm.gif