|
Vazut si eu in sfarsit Tramvaiul....nu prea as avea ce sa-i reprosez, sincera sa fiu.....m-am indragostit de imagine, de actori si de dialoguri de la prima scena.
Filmul este cat se poate de clasic: personajele sunt foarte clar conturate, pozitia lor este ferma si constanta pe parcursul intregului film, intelegem perfect de la prima aparitie a personajului ce e cu el, ce vrea, ce ii place si ce nu ii place. Ne dam seama de fragilitatea mentala a lui Blanche, de mitocania lui Stanley si de mediocritatea-bunatatea Stellei de indata ce incep sa rosteasca, sa gesticuleze si sa priveasca. Destinele tuturor personajelor se impletesc sub forma unei structuri foarte clare.
As tinde sa o apreciez mai mult pe Vivien Leight pentru complexitatea rolului pe care il joaca aici (mi se pare mult mai complex decat rolul lui Marlon) si nu am avut deloc senzatia de teatralitate in jocul ei ... rolul este construit de asa maniera....orice "menthal disordered" are ceva tragic in exprimare si comportament. Cat despre rolul lui Marlon Brando .... parca e prea liniar...si interpretarea la fel, dar mai degraba constanta asta vine din cum a fost creionat personajul....daca celelalte personaje evolueaza si se intampla ceva cu ele (potrivit unui celebru principiu al dezvoltarii personajelor de film), ceva ascendent sau descendent, o transformare, ma surprinde ca Stanley ramane acelasi pana la capat....el urla pe scari la Stella si la mijlocul filmului si la sfarsit....sau poate ca de fapt, se transforma si el, ajungand sa fie un barbat parasit?
Cum vi s-a parut relatia Blanche - Stanley? Ati simtit si voi, dincolo de sentimentele reciproce de repulsie, indignare, dispret, o oarecare tensiune erotica intre cei doi? Pentru ca de fapt, in copilaria ei, Blanche nu-l iubise pe tanarul poet, pentru ca era poate prea fragil, delicat, devotat ei, motiv pentru care tanarul se sinucide.....putem trage de aici concluzia ca de fapt ea si-ar fi dorit un barbat puternic, brut, frust? Precum Stanley?
|