[Pitbull]

Inca dinainte de a fi semnalat ALS textul aici, citindu-l pe Liternet azi dimineatä, mi se lipise de amigdale aia cu "-artä", reperatä si de EgoN: film-artä", "imagini-artä".
Mä rog, cä fata compunerizeazä poezioristic, e treaba ei... Mä-ntreb doar de unde (si de ce) a pescuit-o Räzvan, cä nu e indicatä nici o sursä.

* * *

Apropo de controversa voasträ anterioarä. Ati luat-o prin päpusoi räu de tot - si complet nemotivat. Elementul "hollywoodianist" din "Restul e täcere" devine foarte usor de reperat pentru oricine-l cunoaste pe Nae - dar nu numai; ajunge doar sä casti putin ochii.
In 1978, revedeam cu Nae la Union "Mofturi 1900", în prezenta lui Jean Georgescu, cu care pe urmä ne-am conversat fermecätor. Dincolo de toate naivitätile filmului, Nae se îndrägostise de parfumul lui retro extrem de dens, supralicitat chiar si în decorurile pictate, sau în modul de a filma secventele din tren (episodul "Bubico"). Mi-a spus atunci: "Ce damf de Hollywood, anii treizeci, are filmul ästa! Sper sä pot si eu sä filmez cândva la fel!" Prima oarä am regäsit asemenea elemente stilistice în "Frumos e în septembrie la Venetia" (desi acolo titularul referential era «...Marienbad»...)... Unele tuse (dar si mai discrete, saltul retro fiind mult mai lung) se remarcä si în "Dolce far niente". Dar "Restul e täcere" devine, evident, filmul în care Nae si-a putut dezläntui plenar aceste nostalgii... Reperele sunt nenumärate - pe moment, îmi vine în minte doar similitudinea de cheie ironicä în care autorul abordeazä actoria declamativä de-acum o sutä de ani, plus/minus... ceea ce mä duce cu gândul la altä capodoperä centralä dintre marile iubiri ale lui Nae: "Singin' in the Rain". Observati CAT DE MULT SE ASEAMANA, la toate nivelurile, cele douä filme! Ambele vorbesc despre etape de pionierat cinematografic, ambele sunt comic-nostalgice, ambele satirizeazä necrutätor, chiar si pe propriii lor protagonisti. Iar deosebirile sunt tocmai cele care relevä modul lui Nae de a face, aici, "film hollywoodian" NU în sens epigonic, nu pastistând, nu alegând siguranta cärärilor bätute, ci reformulând, reconturând si exprimându-se pe sine: structura tragicä a finalului nu mai e de tip hollywoodian... cum nu mai e nici comicä... si nici chiar strict româneascä - dobândind trimiteri universale. De altfel, aici survine si RISCUL constient asumat de Nae (l-am disecat amänuntit în analizä): la fel cum, spre final, schimbä registrul comic printr-o tranzitie spre tragic, tot asa el iese din canoanele hollywoodiene, europenizând (la nivel de stil si, mai ales, structurä ideaticä). Si reuseste... partial (un partial onorabil, slavä Domnului, nu autodestructiv). Dar toate astea sunt accesibile unui public avizat. Pentru marele public, rämân tiparele unui spectacol cinematografic hollywoodian care, de la un moment dat... devine altceva, mai derutant.
Dacä-mi intitulasem analiza "Cu pasi comici, spre tragedie", acum la fel de valabil (dar mai putin percutant) ar fi un titlu gen: "Românesc, cu pasi hollywoodieni, spre european" - sau, na: "Bucuresti-Cannes via Hollywood".