[Gloria]

Un film de cinema
de Cristian Tudor POPESCU | 10 MARTIE 2008

De mult n-am mai aºteptat cu fricã sã înceapã un film. Tot felul de binevoitori din ºi de pe lângã lumea cinematografului îmi spuseserã despre „Restul e tãcere” cu uºoare schimonoseli minimalist compãtimitoare: Mda, e bun, dar nu se mai fac astãzi filme în stilul ãsta.

Mãi sã fie... sã se fi prostit dom’ Nae peste noapte? Sã fie o trãdare la mijloc ºi sã n-o ºtiu eu? Dupã o jumãtate de ceas am rãsuflat uºurat – strâmbãtorii din nas aveau dreptate: nu se mai fac astãzi filme mustind de inteligenþã cinematograficã, filme cu umor autentic, nu bãºcãlie, filme cu poveste, cu sentimente furtunoase, cu scene ºi replici de neuitat, cu lovituri de teatru, cu buget, filme de cinema, ca al lui domnu’ Nae. Astãzi se fac capodopere neorealist fiziologice, jucate la foc mic, cu voce din gât. Bune ºi astea, nu încape discuþie, dar de ce mizerabilismul-minimalist trebuie sã dea la o parte filmele care scot flãcãri pe ecran, ca al lui domnu’ Nae?

Dupã pãrerea mea, un singur lucru îi lipseºte lui „Restul e tãcere”: o cinematografie româneascã din care sã facã parte. Filmul lui Nae Caranfil aparþine acelei cinematografii româneºti care s-ar fi putut dezvolta normal în anii 50, 60, 70 dacã nu venea dictatura comunistã. „Restul e tãcere” este „Jezebel”, „Totul despre Eva”, „La strada”, „Sunetul muzicii”, „Amadeus”, „Cyrano de Bergerac” al nostru. Este filmul care îmi place mie, dar i-ar fi plãcut ºi mamei, ºi bunicii mele.

Acest film ar fi trebuit sã-l vedem în anii aceia, nu comediile ºi melodramele „juste“ sau „superproducþiile” cu daci, romani ºi popoare migratoare având drept coregizor Consiliul Culturii ºi Educaþiei socialiste, pe care mari actori le salvau prin singulare prestaþii de geniu.

„Restul e tãcere” este ºi filmul unei Românii aproape ºterse din memoria colectivã. România marilor gesturi ºi marilor prãbuºiri, a onoarei ºi abuzului cu zâmbetul pe buze, a Parisului de vis, România revelaþiei la o halbã de bere bãutã spovedit, a monoclului ºi pãlãriilor purtate de femei frumoase, marcate de viciu ºi destin, România râsului melancolic cu melon ºi baston.

Cine spune despre acest film cã ar fi artificial, teatral, demodat înseamnã cã n-a fost în viaþa lui cu adevãrat la cinema. Cãci tot ce e kitsch ºi melodramã aici arde pe dedesubt de dragostea deºteaptã ºi fierbinte a lui Nae Caranfil pentru cinema. „Restul e tãcere” e un film popular în sensul chaplinian al cuvântului – poate sã placã ºi unui critic scorþos ºi sincer, cu sine ºi cu cititorii, dar ºi unei perechi venite sã se pupe în salã.

Se întâmplã ceva ciudat. Mi-e tot mai greu sã continui textul de faþã. Nu vreau sã vã vorbesc despre filmul ãsta, trebuie sã-l vedeþi. ªi în mod obligatoriu în sala de cinema, nu pe DVD acasã. Eu mã duc sã-l mai vãd o datã.