|
vazui si io filmul.
schnabel reuseste ceva interesant: sa transforme litera S din genul de jocuri video si filme (precum rambo) FPS (first person shooter). filmul sau e un FPS - first person sufferance.
mi s-a parut cea mai ingenioasa latura a realizarii treaba asta cu actiunea la persoana I (cit a fost).
dincolo de latura asta, insa, exista o gramada de momente care pot fi privite prin prisma expresiei 'nisipuri miscatoare'. dificultatea de a prezenta istoria din spatele filmului este evidenta si este frumos subliniata de Pitbull in cronica sa. dar e ceva ce scirtie aici: realizatorul pare a fi transpus cinematografic povestea mai mult de dragul sau, al artei sale (contemporane, cea din galerii), ale carei culori si constructe se vad in mai toate scenele in care jean-do nutreste imposibilul (prin raportare la starea sa). cea mai elocventa contructie in acest sens e cea in care fluturele incepe sa-si agite aripile pentru a parasi carcasa - dupa discutia telefonica mijlocita de mama copiilor sai - imparateasa conduce un carucior, intram in sala in care zace scafandrul, etc - acolo parca ar fi o instalatie proaspat montata de schnabel.
mai departe: povestea e frumos impachetata, are metafora, are puncte crincene (unde reuseste sa puna spectatorul fata in fata cu absurdul, grotescul si durerea situatiei in care se afla personajul principal), insa tocmai din cauza acestor (prea) evidente cautari artistice (- metaforele) filmul m-a facut sa ma intreb daca nu cumva schnabel vrea sa insele. au fost momente in care simteam ca schnabel disloca povestea (drama personajului) pentru a interveni el insusi in favoarea artei sale non-cinematografice. a se vedea:
secventele video-clip - pe piesa U2 si pe Don't Kiss me Goodbye - rememorind drumul spre si sederea in Lourdes alaturi de dra fotomodel + solutiile arty la serii de imagini de tip David Attenborough...
la care pot fi adaugate si anumite locuri pe care le-am gasit (prea) comune (starii in care se afla personajul principal) - pofta de a o saruta pe doamna logoped, amorul pe plaja - care ar avea rolul de a prinde in film spectatorul neobisnuit cu reveria artistica: atrage spectatorul in poveste prin aceste puncte comune, la care oricine se gindeste, pe care oricine le poate investiga dincolo de orice contact cu o poveste de acest gen, si, odata sutura spectator-film produsa, realizatorul ii poate servi pastile imagistice artsy incit il va lasa cu gura cascata (si usor nedumerit - dar, deh, e un mare artist in spatele filmului, va spune spectatorul).
datorita tuturor astora, nu pot sa nu spun ca am avut senzatia ca schnabel cauta sa insele constant in tendinta sa de a oferi Marea Arta. chiar daca pastreaza in prezentare un umor viu, el nu vine sa contrabalanseze metafora. si cum metaforele sint problematice...
[oricum, in prezentare, ca stil, nu e nici pe departe confuz precum Aronofsky in The Fountain, iar dpdv al coerentei si al emotiei, Le S&P nu poate fi comparat cu un Million Dollar Baby.]
[dar cu asta ocazie pot sa spun inca o data ca moartea domnului lazarescu este un film foarte bun. tratarea lui cristi puiu-i mult mai potrivita, totul invita o meditatie (o questie intelectuala) pe marginea unei realitati, circumscrie o problema si o supune analizei (posterioare vizionarii). schnabel lucreaza cu sentimentele, iar aci terenul e nesigur, poate fi lesne suspectat ca intinde capcane.]
|