|
Mura
Filmul începuse de 5 minute, Dinu îºi cãutã o poziþie cît mai comodã punându-ºi bastonul rezemat de picior, în stânga lui abia încãpând în scaun e un adolescent obez, în dreapta o cuplu tânãr, distonant, ea blondã ºi subþire ca un lujer, el tuciuriu, mic ºi îndesat, în faþa lui, pe ecran o puºtoaicã brunetã cu pãrul tuns foarte scurt, nasul în vânt, genul ãla de rebelã cu cercel în sprânceanã ºi biluþã metalicã în buzã se certa cu maicã-sa, ceva legat de anturaj.
E primãvarã, e Amsterdam, e tinereþe ºi multã revoltã-n film, puºtoaica vrea sã plece de-acasã, ºi-ºi dã o întâlnire în parc, cu iubitul. Camera coboarã alene de la copacii abia înfloriþi, la îndrãgostiþii de pe bãnci, hotãrându-se în final asupa unui pâlc de lalele galbene. Protagonista încearcã sã-ºi convingã iubitul sã se mute împreunã. Aparatul de filmat oscileazã între ochii vezi ai fetei, galbenul lalelelor ºi faþa plictisitã a iubitului.
Dinu se miºcã în scaun, amorþise, adolescentul obez soarbe cu zgomot din cutia de Coca-Cola, cei din dreapta par a avea cu totul alte preocupãri. Întreaga salã de cinema e un zumzet, asemeãntor cronþãnitului unei insecte imense, nu a reuºit sã priceapã încã obiceiul ãsta american de-a ronþãni la cinema. Vãdit iritat Dinu se întoarce la film. Cuplul se aflã acum în metrou, e târziu în noapte, sunt singuri în compartiment, se ating. Tenul fetei e alb ºi mat precum porþelanul, ochii aceia imenºi ºi hipnotici te fac prizonierul lor.
Mura e într-un chimono verde, cu pãrul negru râuri-râuri pe umerii mici, smaraldele ochilor-i sunt fixe, buzele ei senzuale sunt schimonosite, între spâncene i-a apãrut cuta aia care care-o maturizeazã ºi-o îmbãtrâneºte totodatã, continuã sã þipe defilând peste zecile de lalele galbene, împrãºtiate prin întreaga camerã: “þi-am spus de mii de ori, am nevoie de spaþiu, eu sunt o artistã, am nevoie de liniºte ºi intimitate, lasã-mã sã respir, dragostea ta mã sufocã, Mà SUFOCÃ, mã simt ca sub un clopot de sticlã!!”. “Nu sunt fãcutã pentru familie, pricepe o datã” mai þipã tânãra femeie strivind sub picioare o petalã!” Dinu stã în uºã, calm, aproape îngheþat, e înalt, slab, prost îmbrãcat, ochii negri sunt duºi în orbite, pãrul rar ºi lung îi dau un aer aproape bolnãvicios, barba e nerasã de 3 zile, singurele care-i trãdeazã furtuna interioarã sunt venele de pe tâmpla stângã, care parcã stau sã plezneascã. Tace. E a treia oarã când o cere de soþie, credea cã dupã succesul primului lor film, când el i-a demonstrat în final cã el este capabil de ceva, Mura va accepta.
Iar i-a amorþit piciorul, îl întinde sub scaunul liber din faþã, apucã bastonul cu mâna dreaptã ºi încearcã sã se reîntoarcã pe ecran. Fata face acum duº. Trupul ei este atât de firav, aproape transparent, sânii sunt micuþi, dar totuºi îndrãzneþi, linia spatelui e atât de subtil trasatã, dacã n-ar fi tatuajul ãla mai sus un pic de partea-n care se unesc fesele ar fi încã o Venus. Camera copie trupul fetei centimetru cu centimetru, Dinu închide ochii ºi se vede pe plajã, citind ceva… e încã frig ºi zona e pustie, numai Mura insitã sã înoate. E aproape noapte. Femeia mãrii îi înþeapã privirea cu trupul, îþi aþâþã mirosul cu sãrutãrile calde cu gust de migdale amare, îi gâdilã auzul tot repetându-i “Dinu, Dinu, Dinu, dragostea mea”…
Faþã bãtrânului e ca de sfinx, numai lacrimile curg singure, ocolind mustaþa surã ºi cãzând pe mâna care strânge puternic bastonul. “Mura, Mura, dragostea mea…”. Tânãrul obez se opreºte din ronþãit, cuplul din dreapta îºi dã coate chicotind “e dus, tataie!”.
Ecranul e demult alb. Dinu simte o mânã pe umãr. E tanti Lucica, femeia de serviciu “Domnu’ Ionescu, ºtiþi, trebuie sã fac curat”. Scuturându-se ca dupã un coºmar Dinu se ridicã grãbit, bâguind: “Mã scuzaþi, mã scuzaþi, acum plec!”.
Lumina caldã a zilei îi ia ochii, clipeºte des rãmânând ca paralizat în faþa cinematografului. Tumultul strãzii se suprapune peste cel al inimii, îl biruie în cele din urmã. E 29 februarie, aerul miroase a primãvarã. Mâine e ziua Murei. La colþul strãzii o florãreasã îºi aºteaptã clienþii. O mare de lalele galbene e în jurul ei. Dinu îºi îndreaptã spatele, îºi drege pãlãria ºi porneºte într-acolo îngânând: “iar primãvarã, tot fãrã Mura, ultima primãvarã fãrã dragostea mea”.
|