|
Un naufragiat la cinema
Primul gest a fost sa ma uit la ceas. Apoi cand am vazut ca stateam de 30 minute la acea coada, m-am intrebat: ce dracu’ caut eu acolo? Inca de pe vremea lui Ceausescu am un puternic dezgust pentru cozi si acum nici la cinema nu scap de ele? Priveam nepasator si calm multimea de pustani din fata mea, care de plictiseala se agitau nervosi. Inchid ochii si incerc sa ma gandesc la ceva frumos. Imi imaginez ca ma aflu pe o insula pustie, iar eu stau pe plaja uitandu-ma dupa cineva care sa ma salveze. Dar oare vreau sa fiu salvat sau mai vreau sa stau singur acolo, departe de aglomeratia din oras, fara telefoane mobile, fara livrari facute la timp, fara nici o grija? Imi dau seama ca in maini am o minge de volei.
Deschid ochii si observ ca ma aflu in sala de cinema. Ea este langa mine si imi zambeste. Nici nu ma intereseaza cum am ajuns aici din moment ce am trecut de… Lumina se stinge. Ea ma ia de mana si imi sopteste la ureche ca trebuie sa-mi spuna ceva important. Si eu am o surpriza pentru ea, dar inca nu sunt pregatit. Incepe filmul. Oare cum sa-i spun? In loc sa fiu atent la film ma gandesc daca am facut toate livrarile azi. In fiecare zi sunt contracronometru. Cateodata imi pare rau ca nu am destul timp pentru ea.
Dar mie nu mi se poate intampla asa ceva, e doar un film. Dupa ce se termina, viata isi reia cursul ei normal. Dar daca… Poate ca ar trebui sa-i zic. Trag aer in piept, ii strang mana si ii soptesc la ureche: vrei sa fii sotia mea?
Ea a intors capul si mi-a zambit contrariata. I-am zambit si eu si am repetat intrebarea de data aceasta in directia care trebuia, pentru ca vecina mea din stanga nu semana deloc cu iubita mea... Din fericire acest mic incident nu a fost observat, pentru ca ea era atenta la film. Apoi a zis un DA pe care l-a auzit intreaga sala si astfel am vazut finalul filmului mult mai linistit. Dupa film am aflat ca vom avea si un copil.
Cornel Popescu
|