|
Evident, avem de-a face cu douä aspecte: cel legal si cel moral. Asupra celui legal se va pronunta justitia. Personal, aici am unele dubii de principiu, întrucât mi-am format o pärere foarte criticä privitor atât la legislatia, cât si la justitia românä.
La nivel moral, si în ipoteza unei legi a drepturilor de autor cât mai apropiate de un model ideal, ar fi de fäcut urmätoarele comentarii:
- Scenariul unui film, daca este inspirat de o opera preexistenta, trebuie s-o declare public si sä fie produs numai cu acordul autorului sau ai mostenitorilor lui legali (în termenul de timp preväzut de legea copyrightului). Altfel, poate fi acuzat de plagiat sau furt intelectual.
- O datä clarificatä aceastä problemä, el devine tot o opera care produce drepturi de autor.
- Intr-adevär, între o ecranizare si un scenariu inspirat, doar, de o altä sursä, existä o diferentä (mai micä sau mai mare) care va avea efect asupra negocierii drepturilor de autor.
Prin urmare, e firesc, moral si etic ca orice ecranizare sau film inspirat de o anumitä operä initialä sä se realizeze numai cu acordul autorului sau al mostenitorilor. Pânä nu ajungi la acest acord, îti folosesti imaginatia creatoare si scrii scenarii originale (sau ecranizezi / te inspiri din alti autori, mai abordabili în acest sens). E o chestie de bun-simt elementar.
(De exemplu, mi-ar pläcea mult sä fac un film inspirat din teatrul lui Sorescu - e inteligent, incitant, substantial si straniu; dar nici prin minte nu mi-ar trece sä intru cu el în productie ignorându-i pe detinätorii copyright-ului, sau atâta vreme cât as fi în litigiu cu ei. Dacä-mi doresc colaborarea pe plan artistic cu un autor - inclusiv decedat - înteleg sä-l respect pe toate planurile. Si pânä ajungem la o învoialä, realizez un scenariu original, sau mä inspir din Bujor Nedelcovici, cu care n-am nici un fel de probleme.)
A, si am dori, desigur, sä citim scenariul, ca sä vedem cât de vulgar este (si în ce mäsurä e ecranizare, inspirat de, sau doar asemänätor la nivel de posibilä coincidentä).
|