[Pitbull]

"Juno" - Imprevizibil în simplitate
Nu "beton armat", ci "lucrat în filigran"

Aveam ºaisprezece ani - adicã exact vârsta protagoniºtilor acestui film - când colega de clasã pe care o iubeam a fost nevoitã sã 432izeze în condiþii proprii anului 1976. Patru ani mai târziu familia ei s-a reîntregit puþin peste ocean, iar în 1997 dragostea mea cãlãtoare a vizitat patria mumã ca mamã a trei bãieþi româno-iranieni de sorginte californianã - prilej cu care, din vorbã-n vorbã, mi-a spus (doar vag amuzatã), cã dacã n-ar fi vãzut semnele prezenþei fizice ale viitorilor lor fraþi, întâiul nãscut ºi mijlociul încã n-ar fi ºtiut nici chiar la ora aceea care le era sorgintea mai puþin naþionalã ºi mai mult biologicã.
Iar asta se întâmpla la Los Angeles - adicã una zvârliturã bãþ de cetatea de perdiþie a Hollywoodului. Vã închipuiþi ce se întâmplã în America provincialã, ºi mai ales cea mai provincialã din toate (adicã în Midwest)! S-a conturat acolo un paradox moral demn de evul mediu: un puritanism care mai are puþin pânã la impunerea oficialã a teoriei berzei ca religie de stat a minoritãþii minorilor, ºi rezultatul sãu direct, o perpetuã coborâre a vârstei de deflorare care tocmai a depãºit în jos baremul de treisprezece ani, pe care juzii ratingurilor cinematografice îl bãtuserã în cuie apropo de puncte-puncte. Culmea e cã majoritatea puºtoaicelor iau mãreaþa decizie doar ca sã nu rãmânã mai prejos decât nesuferita de cutare sau gâsca de nu-ºtiu-cine, în timp ce o profesoarã care acum câþiva ani a avut bafta sã i se deschidã un pop-up porno, dintr-un spam, de faþã cu doi elevi de-a ºaptea, era cât pe ce sã ia douãzeci de ani ca nimica, pentru corupere de minori - cicã!
Nu ni se spune, ºi nici nu e relevant, cine ºi cum a corupt-o prima oarã pe emancipata Juno MacGuff (Ellen Page). Reiese doar cã ea a fost cea care l-a corupt pe blând-împiedicatul Paulie Bleeker (Michael Cera), învãþându-l sã meargã pânã la capãt fãrã sã se mai împiedice. ªi chiar dacã preacuvioasa Americã a dat liber la avorturi, fata (care nu-i proastã deloc) a avut o epifanie, chiar în sala de aºteptare la clinicã, ºi s-a oprit la timp - în folosul unei comedii duioase ºi surprinzãtoare care abia atunci începe cu adevãrat.
Scenariul lui Diablo Cody e inteligent ºi curat, urmãrind cu o privire pe cât de incisivã, pe atât de înþelegãtoare, tribulaþiile celor nouã luni ale acestei sarcini nedorite. Totul decurge coerent ºi vioi, peste articulaþiile unei dramaturgii riguroase ºi discrete: nimic deosebit nu pare sã se întâmple, ºi totuºi povestea te furã pe nesimþite. Relaþiile între personaje evolueazã pe cât de firesc, pe-atât de surprinzãtor, cu rãsturnãri de situaþie imprevizibile în simplitatea lor - sau, altfel spus, ca-n viaþã, cu o admirabilã ºtiinþã de a fi natural ºi credibil fãrã a cãdea în cliºee ºi banalitãþi. Un scenariu nu... "beton armat", ci mai degrabã "lucrat în filigran".
ªi pentru cã filmul pare sã fi stat din capul locului sub o stea norocoasã, regia i-a revenit unui cineast care, la o vârstã de-a dreptul fragedã (nãscut în 18 octombrie, 1977 - mai tânãr cu patru luni decât foetusul din prima frazã a acestei analize, dac-ar fi trãit), dovedeºte calitãþi regisorale indiscutabile: dupã ºase scurt-metraje bine primite, produse între 1998 ºi 2004, Jason Reitman a debutat în lung-metraj cu comedia la fel de paradoxalã ºi admiratã "Thank You for Smoking" (2005) - iar acum, iatã, al doilea film al sãu candieazã la Oscar pentru toate cele patru categorii esenþiale: film, scenariu, regie, rol principal (feminin). Nu m-aº mira sã nu ia la nici una, fie ºi doar din simplul motiv cã toþi preopinenþii (regisorul, scenarista, actriþa ºi cei trei producãtori - Lianne Halfon, Russell Smith ºi Mason Novick) sunt prea tineri ca sã fie unºi cu toate alifiile oscariene, dar nominalizãrile sunt meritate ºi, cum bine ºtim, reprezintã victorii în sine (ceea ce inevitabil ne aminteºte de paradoxala victorie moralã a unui alt film recent despre o sarcinã nedoritã, incomparabil mai bun... dar, în fond, chiar incomparabil cu "Juno", fiind mult prea diferit).
Reitman, aºadar, se impune în primul rând prin ºtiinþa ºi flerul lucrului cu actorii - cãci principala calitate a lui "Juno" rãmâne umanitatea. Toate personajele sunt pe cât de fireºti, pe atât de originale ºi complexe - ajunge sã citãm, de exemplu, mama vitregã (Bren - Allison Janney), obsedatã de câini pe care nu-i poate avea fiindcã Juno e alergicã la saliva lor, aºa cã-i tot brodeazã la gherghef; tatãl (Mac - J.K. Simmons), neaºteptat de înþelegãtor ºi uman, dar în cheie bãrbãteascã serioasã, fãrã zahariseli ieftine; viitorul cuplu adoptiv (Vanessa ºi Mark - Jennifer Garner ºi Jason Bateman), oscilând între convenþionalism, idiosincrazii ºi disfuncþionalitãþi; sora mai micã (Liberty Bell - nici mai mult, nici mai puþin! - Sierra Pitkin), fãrã drãgãlãºenii ºi genialitãþi inutile; sau o serie de personaje episodice, schiþate sumar ºi ironic, ca adolescenta anti-aborþionistã (Su-Chin), mama lui Paulie (Darla Vandenbossche), sau þoapa glumeþ-arogant-gafeuzã de la ecograf (Kaaren de Zilva). Jason Reitman vãdeºte un simþ special de a pune carne chiar ºi pe cele mai schematice osaturi de personaje, ºi de a orchestra între ele relaþii vii, energice, care împing filmul înainte - deºi, la drept vorbind, pânã la coadã se cam simte lipsa mãcar a câtorva puncte culminante... Curge bine, fluid, egal cu sine, dar parcã prea liniar. Universul orãºelului de provincie, aseptic în convenþionalismul lui, dar ºi de o tandrã umanitate, se contureazã discret ºi convingãtor - puncte speciale pentru lumea liceului, inclusiv grupul de bãieþi care, au, n-au treabã, tot fug prin cadru în echipamente portocalii. Relaþia stranie cu viitorii pãrinþi adoptivi, ºi mai ales cu imaturul Mark, este de asemenea urmãritã incitant ºi introspectiv - ca ºi destrãmarea cãsniciei lor, anunþatã subtil încã din secvenþa alegerii culorilor pentru camera copilului (o mostrã de umor satiric sec cum rar întâlneºti în comedia americanã contemporanã, filmatã cu mult stil).
Culmea, principalele neîmpliniri ale filmului sunt localizate într-una dintre cele mai izbutite zone ale lui - rolul titular. Dupã ce a debutat în televiziune la doar zece ani, Ellen Page (n. 1987) a acumulat nu mai puþin de douãzeci ºi douã de roluri, iar actuala candidaturã la Oscar nu e deloc trasã de pãr: tânãra actriþã compune cu dezinvolturã, mult umor ºi nenumãrate nuanþe rolul complex al adolescentei inteligente, cam ciudate, foarte rebele ºi, în fond, extrem de sensibile. Cu toate acestea, personajul are nevoie de câtva timp ca sã ne convingã - în primele secvenþe, unele dintre reacþiile ei par forþate, cãutate, sau cel puþin insuficient justificate actoriceºte; întrucât evoluþia sa ulterioarã le face, retrospectiv, acceptabile, reiese cã impreciziile funcþionaserã nu la nivel interpretativ, ºi nici în relaþia regisor-actor, ci mai degrabã pe planul structurãrii de ansamblu a rolului, în contextul întregului film.
ªi totuºi... m-aº bucura sã ia Oscarul. Mãcar ea.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 februarie, 2008, h. 22:45-23:49
Bucureºti, România