[Pitbull]

"American Gangster" - Alþi "dueliºti", altã epocã
Din nou un Ridley Scott în sensul bun al cuvântului

Slavã Domnului, chiar ºi dupã treizeci de ani de la debut, Ridley Scott ºi-a pãstrat prospeþimea, vigoarea ºi versatilitatea - lucru care nu se poate spune ºi despre alþi confraþi de generaþie de-ai lui, sau chiar cineaºti mult mai tineri. Dupã surprinzãtorul salt de la poeticitatea retro din "The Duellists" la S.F.-ul heavy-duty din "Alien" ºi "Blade Runner", continuat cu o carierã întortocheatã printre superproducþiile de epocã ("1492: The Conquest of Paradise", "Gladiator"), sechela contemporanã redundantã ("Hannibal") ºi reconstituirile cvasi-documentare ("Black Hawk Down"), prestigios-proteicul Sir Ridley (reºapat la Hollywood dar înnobilat acasã, în 2003) revine, cu actualul "American Gangster", la formula filmului de inspiraþie realã, aplicatã recent (cu mai puþin succes decât ar fi meritat) ºi de David Fincher, în al sãu "Zodiac". Dacã, însã, Fincher opta pentru acel tip de naraþiune molcomã, imperturbabilã, propriu vieþii însãºi (care pentru mulþi împinsese "Zodiac"-ul în zona plictiselii), Scott se reconfirmã, în "American Gangster", ca acelaºi narator dinamic ºi plin de stil consacrat în filmele enumerate mai sus. Nu întotdeauna e suficient sã cuplezi monºtri sacri (aici, Crowe ºi Washington) ca sã ai garanþia pasienþei - ba, uneori, chiar ºi formula Scott-Hopkins poate sã rateze, ca în "Hannibal". Din fericire, de astã datã pariul a reuºit, ºi avem satisfacþia unei proiecþii de douã ore ºi treizeci ºi ºapte de minute care, cu excepþia unor burþi relative (mai degrabã în raport cu structura dramaturgicã, decât cu ritmul narativ sau conþinutul informativ) prin treimea medianã, se þine în balamale solid articulate ºi bine unse, de la kickstart-ul cu execuþia prin incendiere, pânã la bobârnacele epilogului (veritabile lovituri de teatru, pentru cine nu cunoaºte povestea adevãratã a lui Frank Lucas ºi a lui Richie Roberts - adicã, în România, virtualmente toatã lumea!).
Reperele scenariului sunt simple ºi eficiente: anii 1968-1974, New York, mafia drogurilor, corupþie endemicã în poliþie ºi armatã (pentru cã sursa este Vietnamul, iar mijloacele de transport, sicriele soldaþilor morþi în rãzboi) - o realitate dramaticã ºi plinã de mari potenþialuri semnificative, pe care scenariul lui Steven Zaillian le valorificã inspirat ºi cu acuitate. În mod surprinzãtor pentru toþi cei familiarizaþi cu mersul lucrurilor în criminalitatea americanã a epocii, un negru din Harlem, ocupând prompt vidul de putere rãmas în urma mentorului sãu, ajunge sã detroneze mafiile italiene, domnind timp de câþiva ani ca suveran absolut al pieþei drogurilor. Scenariul stãpâneºte cu remarcabilã siguranþã acest material, organizându-l sub forma unei trame antrenante ºi generatoare de sensuri. Aº remarca în primul rând abilitatea lui Zaillian, amplificatã creator de Scott, de a specula diverse paradoxuri ale materialului uman real - în primul rând, surprinzãtoarea opoziþie dintre cei doi protagoniºti (nu-mi pot reprima amintirea vechilor "Dueliºti" care l-au consacrat pe Scott): Lucas, în aparenþã negativul absolut, omul cu mii de vieþi pe conºtiinþã la nivel indirect (tineri distruºi prin toxicomanie) ºi nu puþine chiar ºi direct (execuþii ºi asasinate cu sânge rece, comise manum propria), este un familist convins, câtã vreme Roberts, adversarul sãu din tabãra legii, se luptã permanent cu tribulaþiile unei sordide destrãmãri familiale. Numitorul comun are la rândul sãu o bazã paradoxalã: amândoi sunt oameni "de onoare", deºi fiecare în sensul sãu; dacã Roberts predã la biroul de valori al poliþiei un milion de dolari gãsiþi în portbagajul unui dealer de droguri (deºi ºtie cã se vor mistui prin buzunarele colegilor), Lucas respectã ºi impune cu sfinþenie codurile etice ale bandiþilor: cine calcã pe bec, ia un glonþ în cap. Ziua-n amiaza mare. De faþã cu sute de trecãtori. De la Lucas personal. Pentru cã Harlemul e stat în stat, iar Frank Lucas este unul dintre demnitarii lui. (Nu întâmplãtor, îl vedem aruncând din camion curcani de Thanksgiving - deºi, categoric, personajul e cu câteva clase peste Gigi Becali.)
În rolurile celor doi, Crowe ºi Washington sunt buni cum îi ºtim, fãrã nimic surprinzãtor, dar "umplând bine" personajele. Surprize plãcute, în schimb, oferã Ruby Dee, o bãtrânã actriþã nãscutã chiar în Harlem, care o întruchipeazã cu fineþe nuanþatã ºi polivalentã pe Mama Lucas (admirabilã secvenþa palmei trase lui Frank - un "jap!" scurt în obrazul atotputernicului ei fiu cu atâtea vieþi pe cuget), sau Josh Brolin, în Trupo, detectivul corupt (se reþine în special cinismul tãios cu care-ºi rotunjeºte personajul - ºi punga - în secvenþa sustragerii banilor de sub coteþul câinelui). Armand Assante, în Dominic Cattano, e acelaºi Assante dintotdeauna, iar chimista portoricanã Lymari Nadal, în rolul soþiei lui Lucas, se achitã acceptabil, pentru o neprofesionistã, de interpretarea acestui rol care ar fi avut resurse sã fie mult mai ofertant ºi mai puþin schematic. Corecþi ºi fãrã nimic memorabil, întregesc galeria familiei de culoare britanicul Chiwetel Ejiofor, rapperul Common ºi hip-hopperul T.I. Nu lipseºte, ºi nu iese nici el din rutinã, Cuba Gooding jr.
La fel ca în alte filme din acest nou gen al "reconstituirilor istorice recente", "American Gangster" stârneºte interesul ºi nostalgiile generaþiilor mature ºi vârstnice prin rapelul la anii '70 de început. Fãrã ostentaþie, Arthur Max construieºte o scenografie realistã de epocã distinsã printr-o discretã surprindere ºi redare a atmosferei, pe care o întregeºte fotografia lui Harris Savides, în stilul "filmare de gherilã" drag lui Scott. Noi, cei de dincoace de ocean care am apucat acele vremuri, vibrãm mai ales la reconstituirea celebrului meci de box dintre Muhammad Ali ºi Joe Frazier, din 8 martie, 1971. De remarcat dezinvoltura atitudinii regisorale a lui Scott care, plasându-ºi personajele, pentru o secvenþã decisivã în economia acþiunii, în sala unde vedem sosind chiar ºi douã sosii ale marilor pugiliºti, evitã tentaþia ieftinã de a include ºi momente ale meciului propriu-zis.
De altfel, toatã concepþia regisoralã a filmului se remarcã prin acel bun-simþ robust ºi creator propriu lui Ridley Scott. Nu e puþin lucru cã, într-o perioadã a ieftinirii ºi banalizãrii atâtora dintre vechile valenþe cinematografie, printre care ºi suspense-ul, Scott are harul ºi meºteºugul de a mai construi secvenþe care se urmãresc cu sufletul la gurã - ca aceea a percheziþiei la aeroport, soldatã în sfârºit cu incriminarea organizaþiei lui Lucas (un aport substanþial aducându-l contraponderea profanãrii sicrielor, care sporeºte atât dramatismul secvenþei, cât ºi acuitatea ei conflictualã - ºi, în ultimã instanþã, miza: brigada antidrog sau va da lovitura, compromiþând inclusiv armata pentru trafic de droguri printre rãmãºiþele pãmânteºti repatriate din Vietnam, sau se va compromite ea însãºi, cu operaþiune cu tot.
Ar fi discutabile, poate, rapelurile vizibile la "Naºul" lui Coppola, culminând cu... punctul culminant: secvenþa din bisericã ºi cele imediat ulterioare, pe acelaºi fond sonor. Dacã, la Coppola, contradicþia se compunea prin montajul alternativ între "lepãdarea de Satana" ºi asasinatele comandate de Michael Corleone, aici imnurile religioase "comenteazã" arestãrile în serie ale membrilor familiei Lucas. Secvenþa în sine e corectã ºi justificatã, dar din pãcate rãmâne sub nivelul celei pe care o citeazã - atât la nivel de intenþie, cât ºi de realizare.
De asemenea, am unele îndoieli (îndoieli, nu mai mult!) cu privire la formula finalã a epilogului. Spre deosebire de majoritatea epilogurilor cinematografice care împrumutã deliberat mijloacele prozei (prin inserturi scrise), acesta este unul dintre cele rare care constituie, în fond, o continuare a acþiunii, pânã la sfârºitul sfârºitului - aici, pe parcursul a peste cincisprezece ani. Cea mai interesantã revelaþie a acestei secvenþe finale este cea a asocierii ulterioare dintre Richards ºi Lucas, acum ca avocat ºi client. ªi nu e doar un cârlig de încheiere, ci un ditamai începutul: prin eforturile lor conjugate, trei sferturi din efectivele poliþiei newyorkeze au înfundat puºcãria pentru corupþie. Personal, consider mult prea încãrcat, atât dramaturgic cât ºi semnificativ, acest fragment de acþiune, pentru a mã mulþumi cu prezenþa lui comprimatã în doar douã-trei paragrafe de text, în timp ce Roberts îºi strânge dosarele de pe birouri. Era acolo material pentru un film întreg - dar... cine ºtie? Poate-l vom vedea, nu peste mult. Cu siguranþã, meritã.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 decembrie, 2007, h. 17:30-19:55
Bucureºti, România