“Potolit” de cronicile proaste din Variety si The Hollywood Reporter, care acuzau Tinerete fara tinerete de prolix si incomprehensibil, am citit inainte de vizionarea de gala a filmului nuvela lui Mircea Eliade. Coppola urmeaza aproape cuvant cu cuvant evenimentele si dialogurile din text, numai ca acesta este total neecranizabil, astfel ca rezultatul ajunge inevitabil sa dezamageasca. Daca vorbele lui Eliade te prind imediat in mreje si te arunca in lumea dezrobita de timp a lui Dominic Matei, Coppola se dovedeste a fi un slab traducator (pentru ca doar asta este), ratand emotia, suspansul, neputinta si provocarile din nuvela.
Cuvintele care curg limpede la Eliade la Coppola par pretioase, slalomul prin timp este la primul captivant si convingator, la al doilea confuz, jocul dedublarii din concludent si informativ in nuvela devine fortat in film, Coppola fiind obligat sa recurga la diverse mijloace (unghiuri chinuite, iluminare exagerata, efecte audio ca nuca in perete) pentru a-l face viabil pe ecran. Acolo unde imaginatia cititorului s-ar fi putut descurca perfect, ochiul si auzul refuza sa accepte propunerile lui Coppola. Cel mai bun exemplu este limbajul inventat de Matei, descris in cateva randuri de Eliade si pronuntat in prea lungi secunde de Tim Roth, cu o “subtitrare” obligatorie (copiata cuvant cu cuvant din nuvela).
Privit cu extrema bunavointa aseara, filmul va dezamagi publicul, indiferent daca va fi format numai din fanii regizorului. Noi ne putem macar impauna la gandul zecilor de actori romani din film (a caror o engleza este inexplicabil de proasta pentru straini), de locuri cunoscute (Gara de nord, Lipscani, institutul Ana Aslan), nume romanesti (s-au pastrat absolut toate numele din nuvela), muzica romaneasca interbelica etc.
Dintre actori, Lara este cea mai buna, Tim Roth falseaza insistent, Ganz este plat, Iures se joaca pe sine insusi, Marinca apare prea putin si pare excesiv de vioaie pentru ansamblu, iar ceilalti apar si dispar (inclusiv Matt Damon, care nu apare nici pe generic), astfel incat apuci doar sa-ti spui “ia te uite, l-a luat si pe X…” si-l pierzi. La final, ramai cu impresia ca filmul nu este decat o suma de tablouri cu minima legatura intre ele, printre care se pierde misterul lui Eliade. “Simt ca esti intr-o lume straina, in care nu te pot intovarasi”, ii spune Laura lui Dominic la despartire. Acelasi lucru se poate spune si despre Coppola si Eliade. Pacat...
