|
"A fost practic prima oarã cînd l-am vãzut integral cu un public romînesc - ºi prima oarã cînd am auzit rîsete. Nervoase, chinuite, scrîºnite. Nu mai e, sper, un secret pentru nimeni dibãcia domnului Mungiu, care a ºtiut sã-ºi construiascã filmul în aºa fel încît el sã poatã fi receptat cum se cuvine ºi de noi ºi de strãini - rîsetele de care vorbeam mai sus îmi confirmã faptul cã, dincolo de Palme d'Or, de festivaluri sau de viitoarele Oscaruri, nimeni nu poate simþi 432 aºa cum îl simt cei care au trãit vremurile redate pe ecran. Oamenii au rîs la premierã pentru cã voiau sã rîdã, simþeau nevoia sã rîdã, probabil pentru a-ºi alunga, fie ºi momentan, tensiunea ºi lacrimile. Aici cred cã se aflã cheia succesului acestui demers filmic (era sã scriu neegalat - cine sã-l egaleze ºi cînd?) deopotrivã simplu ºi monumental, spre care cinematograful romînesc, atît cît este, tindea de cîþiva ani încoace."
Daca filmul m-a ajutat sa inteleg mai bine comunismul, cronica mi-a fost de folos in a-mi creiona o imagine cat de cat clara despre felul in care filmul poate fi interiorizat de un om care aproape ca-l transforma in
experienta. Citatul l-am scos doar pt. a-mi justifica unele opinii mai vechi menite sa-mi apere orgoliul(justificat sau nu il am, n-am ce-i face) de cinefil care vrea sa se desprinda putin de simplii "privitori de imagini in miscare". Ajunsesem sa ma cred incapabil de a reactiona ca unul care intelege. Exact astfel era si rasul meu; un ras pudic care sa disimuleze tipatul de durere cauzat de "toata enormitatea acelor vremuri cenusii". Enormitate apasatoare, enormitate care aproape ca ma strivea.
|