[Pitbull]

"Logodnicii din America" - Telenovelã cu securiºti
Identitãþi de carton ºi replici de plastic ieftin

E una dintre cele mai insuportabil de ingrate situaþii, cunoscutã, de bunã seamã, tuturor oamenilor de spectacol - fie din breslele creatorilor, fie dintr-a comentatorilor: sã te afli în prezenþa unor prieteni preþuiþi, care tocmai au ratat atât de lamentabil, încât pânã ºi cel mai formal ºi fals "Felicitãri..." ar face din tine o curvã.
A fost o vreme, când Nicolae Mãrgineanu însemna rafinament, stil, simþ cinematografic, calitate. Nu pot sã uit revelaþia "Un om în loden" (1978) categoric cel mai bun film poliþist românesc, angoasant ºi tãios, de o vizualitate tipicã profesionistului format ca operator, convertit apoi într-un regisor inteligent ºi profund. Sau tulburãtorul "ªtefan Luchian" (1981), pictural precum însuºi subiectul sãu, ºi atingând corzi umane nebãnuite... "Întoarcerea din iad" (1983), atroce reconsiderare a acelor specifice viziuni morbide ale lui Agârbiceanu, urmatã de "Pãdureanca" (1986) ºi "Flãcãri pe comori" (1987), care chiar dacã n-au tãiat brazdã, confirmau totuºi cãldura ºi substanþa relaþiei dintre cineast ºi universul rural ardelenesc de epocã... Sau "Un bulgãre de humã" (1989), câºtigãtor indiscutabil al dificilului pariu de a aduce pe ecran, cu adevãr ºi conþinut, nu la nivel expozitiv ºi didactic, perioada legendarei prietenii dintre Creangã ºi Eminescu - la fel ca "...Luchian", explorând incisiv ºi tandru condiþia artistului în lume... Da, acesta era Nicolae Mãrgineanu, omul care impunea respect în cinematograful românesc al acelor ani. ªi în raport cu traiectoria impusã de rampa unor asemenea filme se calificã dezastruoasa prãbuºire la care avem neplãcerea sã asistãm acum.
Tot pe-atunci, ºi încã mai devreme, de pe la începutul anilor ºaptezeci, Eva Sîrbu se impusese ca una dintre cele mai autoritare voci ale criticii româneºti de film. În primul rând, scria obiectiv. Apoi, se dovedea posesoarea unui aparat analitic precis, cãruia îi organiza rezultatele în cronici bine construite, limpezi ºi la obiect. Ca atare, se relevã ca fiind cu atât mai absurdã aceastã revenire nãucitoare a expertei de odinioarã, cu un scenariu parcã scris de o diletantã veleitarã ºi cu pile la producãtori.
Povestea "Logodnicilor din America" nici mãcar nu se poate numi poveste - nu cã n-ar vrea, ci pur ºi simplu pentru cã n-are... n-are. Un amalgam de motivaþii dramaturgice cliºeatice ºi superficiale, combinate forþat într-un arc temporal de aproape douãzeci de ani ºi aglomerate artificial în contextul unei vizite de familie pe o proprietate de lux din Snagov. Vilã, grãdinã, debarcader, ºalupã, labrador auriu, ºi câteva manechine cu telecomandã care discutã crâncen despre a fi sau a nu fi (fost) securist, despre lichelism ºi iubire adevãratã, despre paternitãþi secrete ºi vinovãþii asumate sau nu, despre dosare acum fãcute publice ºi averi clãdite din bani murdari, ºi alte ingrediente de melodramoletã ce par apte doar sã impunã lansarea unui nou gen cinematografic nãscut gata mort: telenovela cu securiºti.
Dar, mã rog, cinematograful este unul dintre cele mai tipice domenii de a face din rahat bici, dacã nu chiar bazooka, tocmai prin faptul cã unui scenariu prost îi rãmâne oricând ºansa reconvertirii de cãtre un regisor responsabil ºi creator. Iar Nicolae Mãrgineanu este genul de cineast care adapteazã mult povestirea iniþialã, aducând-o la sistemul lui de simþire ºi creaþie. Acelaºi lucru s-a întâmplat ºi aici, spre nemulþumirea Evei Sârbu, finalizatã prin formula de generic "dupã un scenariu de..." Cu ce rezultat?
Deplorabil, din pãcate. Flerul, fluenþa, sensibilitatea cu care Mãrgineanu punea cândva personajele sã interacþioneze, nu mai existã. Vechea lui poezie a imaginii s-a tocit în platitudini de carte poºtalã ilustratã. Ritmul în care se construiau odinioarã secvenþe sau se narau filme întregi e rupt, împrãºtiat, chinuit zadarnic din ºuturi ºi ghionturi. Patru mari actori (Maria Ploae, Tamara Creþulescu, Marcel Iureº ºi Horaþiu Mãlãele), secondaþi de alte câteva personaje adiacente, se zbuciumã fals, cu motivaþii schematice, identitãþi de carton ºi replici de plastic ieftin. Pretinsa lor poveste se voia tragi-comicã în cheie amarã, ºi nu reuºeºte decât sã eºueze pe panta unui grotesc involuntar, de o ilaritate bolnavã. Pe tot parcursul proiecþiei, þi-e imposibil sã scapi de suspiciunea (sau... speranþa) obsesivã cã Mãrgineanu a încercat o parodie deliberatã a tot ce are mai prost filmul românesc din ultimii zece-cincisprezece ani, a tuturor "Ticãloºilor" ºi "Azucenelor", "ªi totul era nimicurilor" ºi "Miss Litoralelor", "Garcilor ºi oltenilor", nicolaescianismelor ºi vacanþamarismelor... ªi nu e parodie... Bieþii oameni chiar au crezut cã spun ceva cu miez propriu-zis... cu miez propriu... cu miez, acolo... Când un copil de trei-patru ani, care ºi-a pierdut picioarele într-un accident, te priveºte candid în ochi ºi te-ntreabã: "Da' au sã-mi creascã la loc, nu...?" tu ce-i spui? "Da, puiule, sigur - ia uite ce soare frumos e afarã!" Pãi nu?
Aºa cã, din consideraþie pentru autori, cred cã meritã sã fac efortul de a-mi elimina din memorie aceste impresii recente, revenind mereu spre amintirea vremurilor când îl vedeam pe Caramitru pictând anemone cu pensulele legate de mâini, când Adrian Pintea, Dumnezeu sã-l ierte, se zbuciuma noaptea într-o odãiþã a bojdeucãi, ºi când Maria Ploae era pe bunã dreptate premiatã pentru roluri aduse din proza lui Ioan Slavici. Acel trecut nu ni-l (ºi nu li-l) poate lua nimeni, niciodatã.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 septembrie, 2007, 08:45-21:28
Bucureºti, România