Doua momente mi s-au parut si superbe si tarkovskiene in "Izganie" (sorry,Klein
):
1. Atunci cind filmeaza iarba, pamintul, inundate de ploaia aia mocaneasca si la un moment dat camera se opreste pe imaginea unei baltoace, sfichiuita de stropi. Dar nu dupa mult, oglinda apei se limpezeste vag si vedem in ea imaginea casei parintesti a lui Alex. Dar imediat alti stropi vin sa perturbe aceasta imagine si ea dispare. Asta mi s-a parut semnul ca acolo trebuie cautat sensul celor narate: in firele care il conditioneaza si il leaga pe Alex (si implicit familia sa) de un trecut poate cancerigen (sau nu. Dar in orice caz puternic, iradiant)
2. La sfirsitul perioadei de izolare, ni se arata ultimele pregatiri de plecare din casa parinteasca (reiterarea unei alte plecari ?). Usile sint zavorite, iar ferestrele acoperite cu scinduri. Dar camera ramine in interior. Vedem din interior cum usa este inchisa, apoi verificata, tot din interior vedem cum sint fixate acele scinduri in ferestre. Si apoi raminem (impreuna cu camera) in intunericul din casa si vedem, prin niste crapaturi, lumina de afara care inca patrunde. Imaginea in aceasta secventa are ceva pulsatil. Am simtit ca ma aflu in intunericul acelei incaperi si ca nu sint singur. In casa, de-acum nelocuita, ramine totusi cineva: sufletul locului, ca o fiara.