[M0n0]

Indraznesc sa zic ca nu e lectie de teologie, ci de filozofie. Filmul e, dupa parerea mea, una dintre operele de fictiune (de orice fel) care reprezinta cel mai clar si mai direct ideile de baza ale existentialismului - viata nu are un scop prestabilit, nu exista o autoritate superioara care sa stabileasca un sistem de valori si in final individul e singurul care poate sa confere propriei vieti un sens oarecare, care e in totalitate optiunea lui - si e destul de clar ca viziunea lui Bergman nu include divinitatea. Mai mult, retorica lui Bergman e destul de evident anti-religioasa. Personajele nu isi gasesc raspunsurile in religie si temerile religioase duc la comportamente irationale (vezi oamenii care se autoflageleaza).

Si asta este un raspuns, de ce nu...
Dar totusi eu am vazut in personaje mai mult cautarea divinitatii...
Atat prin viziunile lui Jof, ale Fecioarei Maria si a Pruncului, vizionarea jocului de sah dintre Jons si moarte, cat si dansul din varful dealului, din finalul filmului, cand ei deja erau luati de moarte...toate astea ne directioneaza spre supranatural, care la randul ei duce la divinitate, intr-un fel sau altul...
Dar si atunci cand Jons o intreaba pe vrajitoarea tanara daca stie unde e diavolul ca sa il intrebe de D-zeu...
Da, in mod evident filmul este si anti-religios, tocmai de asta am zis ca e un scenariu curajos...pentru ca abordeaza ceva ce inca nu a indraznit nimeni pana atunci in maniera aceasta, cel putin nu intr-un film...pune la indoiala existenta lui D-zeu...sau poate, extrema indepartare a Lui fata de creatiile sale...