[Pitbull]

«La Science des Rêves» - O binevenitã porþie de sinceritate
"Visele nu þi le dau, nu mi le poþi lua..."

Încã de la Méliès, cu "Domnul Baron a mâncat prea mult" (ºi multe altele dintre mirificele lui fantezii), genul oniric a sedus imaginaþia cineaºtilor, poate în primul rând tocmai prin provocarea de a vizualiza, la îndemâna tuturor, aceste viziuni eminamente intime ale fiecãruia dintre noi: visele - cele pe care nimeni nu ni le poate lua... dar nici vedea, în lumea realã.
Nu întâmplãtor, refugiul într-un plan al viselor este propriu firilor sensibile ºi vulnerabile - temã atât de bãtãtoritã, nu numai în secolul cinematografului ci ºi de-a lungul veacurilor de picturã, prozã ºi mai ales poezie anterioarã, încât riscul de a cãdea în oala cu cliºee e enorm. Din fericire, filmul lui Michel Gondry (dintr-a cãrui bogatã filmografie se distinge în special "Eternal Sunshine of the Spotless Mind" - ºi, în speþã, numeroasele videoclipuri), reuºeºte firesc ºi fãrã efort sã evite aceastã capcanã, poate tocmai datoritã uriaºei sale doze de sinceritate ºi bun-simþ. Aproximativ autobiografic (mai ales în plan afectiv), «La Science des rêves» (adicã "Arta viselor" - cã dacã-i ziceau "ªtiinþa...", tuºeau!) însoþeºte periplul emoþional al tânãrului Stéphane Miroux (Gael Garcia Bernal) sosit la Paris în speranþa de a se realiza ca grafician, doar pentru a se pomeni înfipt într-o muncã de rutinã, între trei colegi ciudaþi, un ºef opac ºi o mulþime de maºinãrii folosite la editarea calendarelor. Ca ºi cum atâta n-ar fi fost de ajuns pentru a-i încãrca static condensatorii afectivi, în apartamentul vecin locuieºte o tânãrã ochelaristã ºi urâþicã, sensibilã ºi la fel de ciudatã (Stéphanie / Charlotte Gainsbourg - sugestii clare de alter-ego feminin), numai bunã ca sã-i scurtcircuiteze sentimentele - ºi reþeta e gata. Mai puþin de povestit ºi mai mult de vãzut ºi... simþit, «La Science de rêves» ne antreneazã în demersul lui Stéphane de a-i împãrtãºi Stéphaniei lumea viselor lui, pe un traseu sinuos ºi maleabil în care realitatea ºi imaginarul se suprapun, treptat, pânã la confuzie. Ar aminti de "Glissando" al lui Daneliuc, dacã ar fi mai ostentativ ºi mai puþin delicat ºi dezinvolt. Ar aminti ºi de "Otto e mezzo", dacã s-ar ambiþiona sã filosofeze pe tema condiþiei artistului. Ar duce cu gândul spre Buñuel, dacã ar þine morþiº sã ne arate ce urâtã-i viaþa (în realitate, ca ºi în vis). Din fericire, Gondry evitã elegant toate capcanele de acest gen, reuºind sã fie el însuºi, cu decenþã, umor ºi bun-gust.
Un bun-gust paradoxal, de vreme ce filmul foloseºte cu bunãºtiinþã (a... viselor!) sumedenie de elemente kitsch (pentru cã, evident, în propria minte totul e permis, ceea ce face ca pânã ºi kitsch-ul sã înceteze a mai fi ipocrit ºi agresiv). Obsesiile sexuale ale lui Guy (Alain Chabat), de o agresivitate pe care oricine dintre noi a întâlnit-o cel puþin o datã la vreun coleg sau vecin, sunt temperate cu umor fin. La rândul lui, umorul, omniprezent pe tot parcursul filmului, îºi pãstreazã permanent justa mãsurã, fãrã sã froleze tentaþiile facilului sau ale grobianului spre care l-ar fi putut împinge satirizarea zonelor licenþioase, accentuând doar pe alocuri unele tuºe absurde, ºi incluzând exact atâtea elemente burleºti (secvenþa cu pianina, cea cu maºinile, poliþiºtii din amândouã, etc.), cât sã condimenteze la limitã reþeta explicitatã de Stéphane în prima secvenþã. Coloraþia bãlþatã a sufocantei edituri de calendare e contrabalansatã de pastelurile crepusculare ale unui Paris nostalgic, lipsit de orice cliºee eifelliene, notredamiene sau sacrécoeuriene - ulterior, readus la o paletã pestriþã în viziunea oniricã a protagonistului. Puþinele cadre de nuditate se justificã perfect, ºi evitã cu rafinament defulãrile exhibiþioniste care abundã pânã la suprasaturaþie atâtea pelicule europene din ultimii ani - cu cele franþuzeºti ºi româneºti pe post de port-drapel, cã de, tot suntem naþiuni-surori de ginte latinã!
Se remarcã opþiunea lui Michel Gondry pentru un soi de "minimalism" occidental de altã facturã, nu numai determinat de considerente financiare ci ºi, lucru mult mai important (ºi esenþial, în fond), bazat pe principii estetice solide ºi originale. Universul paralel al lui Stéphane este vizualizat cu mijloace voit rudimentare, ceea ce aduce o notã de prospeþime uºor contemplativã în aceastã epocã distinsã prin implicarea violentã a spectatorului în irealul efectelor speciale. Efectele de animaþie a obiectelor neînsufleþite, pãpuºilor ºi decorurilor miniaturale, sunt realizate cu truca (filmare fotogramã cu fotogramã). Maºinile sunt în mod declarat confecþionate din carton, arãtând cam ca niºte jucãrii improvizate ºi supradimensionate. Oraºul din vis are case bidimensionale, decupate din hârtie, care se unduiesc fluid. Iar suprapunerile (fereastra spre oraº, cada/birou, zborurile/înot peste acoperiºuri, etc.) sunt de asemenea fãcute cu lipiturile vizibile ale unei stângãcii studiate. Cel mai inspirat rãmâne, indiscutabil, "studioul de televiziune" (decorul interior al minþii eroului, compus în întregime, desigur, tot din carton - inclusiv cofraje de ouã pe toþi pereþii), cu fermecãtorul truc al celor douã "ferestre cu obloane" (ochi), speculate cel mai bine în secvenþa trezirii din somn.
Pe undeva, aminteºte de trucajele de-acum treizeci-patruzeci de ani - ceea ce, la rându-i, redeºteaptã copilul din memoria noastrã afectivã, ºi ni-l impune pe Stéphane, la rândul lui, ca pe un copil perpetuu. De fapt, tocmai acesta se dovedeºte a fi, într-un târziu, numitorul comun la care protagonistul reuºeºte sã facã apel pentru a construi în sfârºit puntea de legãturã cu aleasa inimii sale - de o rarã gingãºie e secvenþa primei lor apropieri autentice, în care Stéphanie, intrând finalmente pe aceeaºi lungime de undã cu Stéphane, îl mângâie uºor pe pãr.
Ar fi exagerat sã ne raportãm cu forþa la "copilul din noi" propovãduit de teoria sincronismului în artã - ºi din pãcate cam pe-aici se situeazã ºi singurele neîmpliniri ale "Artei viselor". Întreaga armonie de echilibru ºi discreþie a construcþiei de ansamblu e uºor debalansatã de accentele puse prea apãsat pe ludic ºi infantil. Poate cã tocmai asta face ca «La Science de rêves» sã fi pierdut ºansa de a deveni un film de neuitat - dar rãmâne în orice caz o binevenitã porþie de sinceritate, într-o lume (a filmului, dar ºi a realitãþii) prea preocupatã sã se mintã pe sine însãºi.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 iunie, 2006, h. 04:00-05:05
Bucureºti, România