[Pitbull]

"California Dreamin (nesfârºit)" - ªcoala Cehoslovacã redescoperitã...
...într-o inconfundabilã cheie nemescianã ºi româneascã

Cã Roosevelt ne-a dat plocon ruºilor, în '44, e un fapt ºtiut. La fel de cunoscutã e ºi naiva noastrã speranþã de vreo douã decenii, pânã ne-am lãmurit în fine cã degeaba-i tot aºteptam pe anglo-americani sã vinã ºi sã ne elibereze. Dupã o jumãtate de secol ºi mai bine de la Yalta, când în sfârºit ne rezolvaserãm problema fãrã ei (ba chiar, culmea, cu participarea unui K.G.B. în agonie), americanii au început în sfârºit sã descindã ºi prin Estul Europei, amestecându-se hodoronc-tronc în rãzboaiele civile din fosta Iugoslavie, pe care Uniunea Europeanã era neputincioasã sã le gestioneze. Dupã ºutul de ajutor dat în Bosnia-Herþegovina, yankeii ºi-au arãtat muºchii ºi mai abitir folosind ca pretext conflictul etnic din Kosovo, bombardând Belgradul ºi alte oraºe sârbeºti, spre a grãbi cãderea lui Miloºevici ºi a-ºi pregãti terenul pentru instalarea unei plãci turnante economice ºi mai ales strategice în Balcani. A fost pentru prima oarã când i-am vãzut în sfârºit ca "armatã de intervenþie" - ceea ce aºteptaserãm zadarnic în acele decenii V-VII, dupã care ne mai petrecuserãm încã vreo douãzeci de ani, pânã prin '89, visând la California.
Acestea ar fi reperele istorice ale materialului uman pe care se bazeazã lung metrajul lui Cristian Nemescu - indiscutabil, unul dintre cele mai bune filme româneºti de dupã Revoluþie (ca sã nu mai vorbim ºi de acolada temporalã completã). Povestirea cinematograficã în sine e extrem de ofertantã prin precizia cu care îºi constituie fundamentele dramaturgice. În scurt-metrajele sale anterioare, Cristi Nemescu ne obiºnuise cu o aplecare sistematicã spre personajele atipice, determinante de situaþii bizare ºi inedite, de obicei în cele mai prozaice decoruri urbane (nu întâmplãtor, douã dintre titluri se bazau pe repere locative: "...scara C" ºi "...P-7"). În "California Dreamin (nesfârºit)", datele se schimbã. Individual, fiecare personaj e cât se poate de normal ºi familiar (chiar ºi Doiaru, asupra cãruia vom reveni însã, desigur), dar conjunctura care le alãturã are capacitatea declanºãrii unor tensiuni ireductibile. ªi tocmai pe aceastã combinaþie se bazeazã, în fond, adevãratele mize ºi valori ale filmului.
Cãci, paradoxal, deºi este menþionatã insistent atât în replici, cât ºi în diverse comentarii circumscrise filmului pe tot parcursul realizãrii sale, în povestire e vorba prea puþin de eterna aºteptare a americanilor, ºi mai mult de orizontul iluzoriu pe care-i plasaserã peste ocean frustrãrile românilor, de-a lungul deceniilor de lagãr comunist. Un sub-plot de pornire, angajat chiar din prolog, ne deapãnã în câteva secvenþe rememorative o serie de întâmplãri din 1944 care s-ar fi vrut determinante pentru acþiunea contemporanã: un copil este traumatizat de bombardamentele americane asupra Bucureºtiului ºi, finalmente, de faptul cã pãrinþii lui sunt arestaþi pentru a fi colaborat cu armata germanã; ultimele cuvinte ale tatãlui deportat, "vin americanii ºi ne scapã", marcheazã definitiv evoluþia spiritualã a copilului - pe care-l vom regãsi peste ani sub chipul lui Doiaru, minusculul oligarh local cãruia soarta îi serveºte plocon prilejul unei meschine rãzbunãri.
ªi totuºi, în pofida câtorva afirmaþii verbale ºi a insistenþei cam demonstrative pe arcul de timp astfel determinat, întâmplarea din Al Doilea Rãzboi Mondial rãmâne exterioarã atât personajului, cât ºi filmului. Doiaru are mult prea destulã substanþã umanã pentru ca toate acþiunile lui sã fie pe deplin justificate ca atare, chiar ºi fãrã acest rapel din trecut. Îl regãsim în el pe ºeful de garã devenit prin forþa împrejurãrilor stãpân neoficial de moºie, care jecmãneºte toate trenurile ca un veritabil mafiot ahtiat dupã taxe de protecþie, în totalã cârdãºie cu ºeful poliþiei locale, dând vina pe þiganii care furã din vagoane. Încã din primele secvenþe, vizitãm magazia gãrii, doldora de acele prãzi care fac puterea baronetului. La nivel individual, omul e ambiguu ºi alunecos, brutal ºi ipocrit, þeapãn ºi suav, cãlcând în picioare toate legile posibile ºi imposibile sub cea mai abilã folosire a legalitãþii ca scuzã. Are chiar ºi un farmec cam din topor, întregind extraordinara complexitate a acestui... tip (termenul "personaj" nefiindu-i drag lui Rãzvan Vasilescu, care oferã aici una dintre cele mai memorabile creaþii ale carierei sale - personal, aº îndrãzni s-o plasez chiar deasupra galeriei care a fãcut furori în ultimii cincisprezece ani, din simplul motiv cã Doiaru e mult mai elaborat în profunzime, mai echilibrat structural ºi mai rafinat stilistic decât Miticã Irod, Costa, Burci sau Flo Tufaru). Deºi îl umanizeazã ºi justificã întrucâtva, episodul din copilãrie rãmâne totuºi declarativ ºi discutabil la nivel psihologic - cãci venalul ºef de garã se comportã ca un tipic bandit român travestit în slujbaº public, nu ca un individ marcat de o frustrare afectivã infantilã rãmasã nerezolvatã.
În jurul lui, Cristian Nemescu orchestreazã cu o mãiestrie de neegalat (ºi nu mã joc cu cuvintele - efectiv nu-mi amintesc sã mai fi vãzut în vreun film românesc un asemenea tur de forþã la nivelul compunerii de microuniversuri umane) lumea simptomaticã a Cãpâlniþei, acea ambiguã localitate agãþatã undeva între rural ºi urban. ªi aici, scenariul îi oferise câteva repere sigure (primarul cumsecade, demagog, neputincios ºi prost ca noaptea, muncitorii fãbricuþei aflaþi în perpetuã grevã spontanã, profesoara de spaniolã pasionatã de telenovele, liceenii cu aspiraþiile lor limitate ºi aripile care abia învaþã sã se desfacã înainte de a fi frânte pentru totdeauna, ºi o galerie întreagã de caricaturi pe fundal. Pornind de aici, regisorul dezvoltã un fascinant spectacol al non-spectaculosului, o vibrantã poezie a prozaicului, care pot sta cu drepturi depline alãturi de "Bun venit, domnule Marshall!" al lui Berlanga, de porumboianul "A fost sau n-a fost", ºi mai ales de Menzel, cu "Trenuri bine pãzite" ºi "Varã capricioasã", precum ºi "Balul pompierilor" ºi "Popa Prostu'", de Forman. Într-o discuþie cu filmmakerul independent Cãtãlin Leescu, foarte apropiat autorului, conveneam amândoi cã în "California Dreamin (nesfârºit)" se regãseºte ªcoala Cehoslovacã la modul cel mai onest - nu prin pastiºã, imitaþie sau mãcar inspiraþie, ci pur ºi simplu redescoperitã legitim: similitudini reale de umanitate, atmosferã ºi conþinut ideatic, ducând cu necesitate la aceleaºi mijloace de expresie, care aici poartã o inconfundabilã marcã nemescianã în particular ºi româneascã în general.
Dar personalitatea regisorului se impune încã dinainte de apariþia Cãpâlniþei în film. Pregenericul - primul dintre flash-back-uri - este filmat cu o concreteþe admirabilã, reproducând precis ºi sobru concepþia imagisticã a anilor patruzeci (nu numai prin decizia alb-negru, ci ºi prin încadraturi, ecleraj, ritm...). Apoi, secvenþele introductive din prezent, cu sosirea echipamentelor ºi a militarilor americani, ºi îmbarcarea lor în tren, schiþeazã deja limpede ºi tãios stilul ironic care va marca, prin savoarea ºi unicitatea lui, tot filmul - punct suprem în acest episod: momentul imnului S.U.A. În continuare, trenuleþul cu trei vagoane se târãºte apatic prin bãrãganurile patriei, urmãrit cu falsã somnolenþã de regisorul care-ºi acordeazã instrumentele pentru tensiunile ce vor urma, în paralel cu deºteptarea (la propriu ºi la figurat) a gãrii Cãpâlniþa - fatidicul no man's land unde atotputernicii jandarmi ai lumii vor fi traºi pe linie moartã (din nou, la propriu ºi la figurat) de un funcþionar feroviar ce pare bãtut în cap, fiind în fond un adevãrat monument de perfidie. Pe tot acest parcurs, Nemescu îºi încarcã atât de intens acumulatorii, încât mai departe va reuºi sã ne þinã pe marginea scaunelor douã ore de proiecþie ºi mai bine.
Acelaºi profesionalism desãvârºit, îmbinând perceptibil inteligenþa ºi intuiþia, se va desfãºura non-stop în continuare. Toate spaþiile au personalitatea lor aparte, în aceeaºi dominantã de câmpie, praf ºi cãldurã toridã - clãdirea roºie a gãrii cu oaza de verdeaþã din jurul ei ºi betoanele de dincolo de linii, interioarele stereotipe ºi nu prea ale liceului ºi primãriei, jalnicul sereleu unde soldaþii americani sechestraþi ajung sã cocheteze cu liceencele rustice la câte o cola. Se remarcã aici ochiul sigur ºi fantezia artisticã a scenografei Ioana Corciova, care identificã fãrã greº cele mai generoase oferte ale realitãþii, pentru a le stiliza discret ºi a le transforma în acte de creaþie plasticã. Cea mai inspiratã ºi de bun-gust intervenþie a scenografiei mi s-a pãrut, personal, galeria tablourilor încropite ad-hoc pentru "distinºii oaspeþi", de cine ºtie ce pictori mai puþin decât naivi culeºi de prin sat, unde se înºirã Clinton, George Washington, Elvis, Martin Luther King ºi ªtefan cel Mare - admirabilã discreþia regisorului de a nu insista asupra acestor orori groteºti, lãsându-le doar sã mobileze fundalul petrecerii dezlãnþuite pe Uliþa Principalã (secvenþã în care regãsim ºi cele mai multe inevitabile rapeluri formaniene - deºi o idee ca aceea cu sosia lui Elvis ºi deliranta interpretare a hitului "Love Me Tender, Love Me Sweet", nu i-a venit nici chiar pãrintelui "...Cucilor", deºi de la el ni se trag "Concurs" ºi "Desprinderea").
Prin tot acest labirint de spaþii la fel de complex ca jocurile grafice din revistele pentru preºcolari, forfotesc o serie de personaje în care, ca români, ne recunoaºtem inconfortabil de adecvat. Oricât de mult s-ar fi demonetizat în ultimii cincisprezece ani aºa-zisa "autocriticã" de tip comercial din filmul românesc, Nemescu reuºeºte sã revigoreze încã o datã stratul de nimicnicie omeneascã în care cu atâta succes au forat Caranfil, Puiu ºi Porumboiu (sau foarte recent, la nivel exclusiv scenaristic ºi interpretativ, Mara Nicolescu). Tânãrul ºi rafinatul regisor gloseazã cu o anumitã distanþare peste zonele derizorii ale societãþii noastre, desfãºurate plenar în Cãpâlniþa, dar urmãrite schiþat pe toate direcþiile din jur, inclusiv vizita neverosimilã dar adevãratã (cã doar suntem în þara tuturor posibilitãþilor!) la "Turnul Eiffel" ºi "Southfork Ranch", petrecerea din apartamentul de la oraº (care oraº? Nu conteazã), ºi mai ales ierarhiile birocratice care, cu inegalabil lor talent de a da cu stângu-n dreptu', reuºesc sã încurce ºi mai mult iþele. (Avem bucuria de a-l revedea pe acelaºi Jderescu descoperit nedrept de târziu de Porumboiu, în "A fost sau n-a fost": metodicul ºi stanislavskianul Teo Corban, cu talentul sãu de a pune carne chiar ºi pe cele mai schematice schelete ale unor personaje - aici, în rolul lui Stãniloiu, secretarul de stat stereotip, mecanic, ineficient, afemeiat ºi, într-o ultimã apariþie, zbir: culmea, deºi e un ticãlos pânã la prãsele, Doiaru va fi demis pentru cã... a respectat legea! Ca la noi, la nimenea - din nou!)
Tot de la Porumboiu, ca ºi din "Hârtia..." lui Muntean, descinde Ion Sapdaru, într-o nouã compoziþie surprinzãtoare - primarul, într-al cãrui portret se combinã cele mai incredibile imbecilitãþi, platitudini ºi cliºee, debitate cu o dezinvolturã proprie numai unui excelent actor scos în sfârºit la luminã. De altfel, pare neîndoielnic cã tinerii cineaºti s-au pus pe redescoperit actori vechi, buni ºi îngropaþi - cãci îl revedem ºi pe Johnny Georgescu, din aceeaºi "Hârtie (...) albastrã" ºi din "Lampa cu cãciulã" a lui Radu Jude, în rolul ofiþerului român de escortã - un militar corect, cumsecade, ºi care mare lucru nu pricepe din tot ce se întâmplã în jur; grija lui e sã dea semnalul la fanfarã... Îl însoþeºte partenerul sãu din "Lampã...", Gabriel Spahiu, un ºef de sindicat fermecãtor în stereotipia mãrginitã cu care se agitã în fruntea celor câþiva muncitori ce nu pierd nici o ocazie sã se înfãþoºeze cu pancartele, scandând conºtiincios "Ho-þii, ho-þii!" ºi "Daþi-ne banii!" - ba la garã, ba la serbare, ba te miri pe unde.
Pe partea actorimii tinere, se detaºeazã net Maria Dinulescu, care compune cu dezinvolturã ºi sensibilitate rolul fiicei lui Doiaru, Monica, veºnic marcatã de dorinþa de a sparge frontierele ºi a zbura cât vede cu ochii. Îi dã replica, spontan ºi expresiv, Alex Mãrginean (Andrei), capabil sã stãpâneascã surprinzãtor de matur jocul pe douã registre al adolescentului împiedicat ºi îndrãgostit care, în ultimã instanþã, se dovedeºte mai puternic decât mulþi alþi "zmei" din jur. Andi Vasluiau, bun cum îl ºtim, jongleazã calm cu mijloacele de expresie, în rolul soldatului Marian, iar o surprizã interesantã, cu resurse de umor care se impun exploatate, propune Sabina Brânduºe, ca Despina, fata disperatã cã e urâtã ºi proastã (deºi bunul Andrei o asigurã: "Urâtã nu eºti...").
Ca atare, devine foarte incitantã urmãrirea unui star de renume mondial, ca Armand Assante, în mijlocul acestei constelaþii de actori români mai cunoscuþi sau mai anonimi, dar unii mai buni ca alþii. Ca punct de pornire, rolul cãpitanului Doug Jones ar putea sã parã destul de ingrat. Avem aici de-a face cu militarul ferm, calm, introvertit, cam butucãnos ºi foarte egal cu sine însuºi, obiºnuit ca totul sã meargã dupã ceasornic, "ca la armatã". Nu peste mult, însã, lumea ordonatã a lui Jones este literalmente datã peste cap de capriciile de mic caporal ale lui Doiaru - ºi, ca sã le punã capac la toate, în combinaþia deja inflamabilã se amestecã entuziasmele tembele ale primarului, rãzmeriþa buimacã a sindicaliºtilor ºi erotismul ludic dintre soldaþi ºi fetiºcanele satului. Dincolo (sau, mai bine zis, dincoace...) de mãrturisirile actorilor, care rememoreazã modestia ºi spiritul cooperant cu care li s-a alãturat starul, pe ecran se poate urmãri întreaga metamorfozã a personajului în raport cu aberaþia care, ºocant, se dovedeºte mai puternicã decât el. Chipul de statuie din Insula Paºtelui al lui Assante, iniþial doar colþuros, impenetrabil ºi atât, începe sã palpite... zâmbetul subþire ºi formal gliseazã spre rictus... În ochii ca douã pietricele licãreºte deruta... Treptat, ofiþerul rigid se umanizeazã din nevoia legitimã de a supravieþui întreg la minte - de la un moment dat, pentru Jones, termenul limitã când trebuie sã instaleze radarul începe sã parã mai puþin important decât nevoia de a se adapta unei faune umane pentru care nimic nu pãrea sã-l fi pregãtit. Marcante, în acest sens, sunt secvenþele-cheie cu Doiaru: tentativa de a-l mitui (nuanþatã fin de actor, ca primã revelaþie despre cum merg treburile pe-aici), fumatul havanelor, nenumãratele pãhãrele cu þuicã ciocnite într-o serie de disperate eforturi de a ajunge la o înþelegere, sau momentul cu ºorþul, mãmãliga ºi sarmalele...
Toate acestea acoperã doar o fracþiune din bogatul material uman pe care Cristi Nemescu ºtie sã-l filmeze cu acel impecabil profesionalism menþionat deja mai sus. Ce-i drept, la nivel general se remarcã din nou concepþia minimalistã proprie actualei generaþii (cã "val" nu e încã, deºi i se cam zice - iar termenul de "generaþie" îºi revendicã ºi el ghilimelele, definind mai mult perioada vag comunã a debuturilor decât vreo strânsã sincronizare de vârste biologice). Totuºi, Nemescu nici nu repetã procedeele deja consacrate la colegii sãi, nici nu se culcã pe urechea minimalismului care, ar crede unii, le rezolvã pe toate. La fel ca la Cristi Puiu, ºi aici regia se distinge printr-o precizie matematicã ºi un dozaj stilistic ºi compoziþional de-a dreptul farmaceutic. Camera colaboreazã strâns cu personajele, ºtiind sã le descopere, sã le umanizeze ºi sã le exploreze în profunzime, fie individualizându-le, fie integrându-le în decorul omenesc mai larg. Planurile sunt conturate cu precizie, cadrele se taie cu o rigoare cum rar am vãzut în filmul românesc, iar secvenþele au substanþã, echilibru ºi finalitate, succedându-se cu o fluenþã admirabilã. Nu încape nici o îndoialã cã, în Cristi Nemescu, cinematografia româneascã îºi gãsise încã un creator care, pe lângã consistenþa simþirii artistice, stãpânea cu maximã stricteþe valenþele profesionale...
Cãci, aºa cum bine ºtim, oricât de adevãrat ar fi cã principala calitate a lui Dumnezeu este simþul umorului, uneori destinul urzeºte niºte farse atât de crude, încât nu le-am putea identifica hazul nici chiar în cea mai macabrã cheie. Cu peste ºaptezeci de ani în urmã, în 1934, cinematografia francezã îl pierdea pe tânãrul ºi înzestratul Jean Vigo, un glas definitoriu al formãrii realismului poetic, de la care ne-au rãmas doar patru filme. Repere foarte asemãnãtoare a avut, douãzeci de ani mai târziu, soarta lui James Dean, actorul identificat cu revoluþia de mentalitate din cinematografia americanã a anilor cincizeci. În România, cutremurul din 1977 îl rãpea prematur ºi absurd, la doar treizeci ºi trei de ani, pe spumos-exuberantul Alexandru Bocãneþ - culmea, tocmai în faza de sunet-montaj a lung-metrajului sãu de debut, "Gloria nu cântã"! E inevitabilã paralela cu Cristian Nemescu, dispãrut dintre noi la douãzeci ºi ºapte de ani, printr-o asemãnãtoare aberaþie a destinului, care sfideazã orice inteligibilitate omeneascã. În acel moment, filmãrile la "California Dreamin" se încheiaserã, filmul aflându-se în post-procesare. Dintr-un firesc spirit omagial, o datã ce artistul a pierdut definitiv ºansa de a-ºi împlini ºi aceastã parte a misiunii de creaþie, echipa a preferat sã nu-ºi aroge dreptul de a opera tãieturi de substanþã, atât pentru a-i respecta dreptul la opþiune, cât ºi spre a menþine în versiunea finalã cât mai mult din produsul simþirii ºi gândirii autorului. Astfel, înþelegem de ce a doua jumãtate a filmului conþine lungimi de nivel structural - deºi secvenþele continuã sã fie, fiecare în parte, dense ºi echilibrate, în aceastã zonã ritmul narativ devine uºor trenant, ducând la o uºoarã impresie de dezlânare. Dar cei care l-au cunoscut ºtiu cã, la masa de montaj, Cristi era la fel de competent ca pe platou, demonstrând o remarcabilã capacitate de reorganizare ºi compactare a materialelor - astfel încât e de la sine înþeles cã, în condiþii normale, autorul ar fi rezolvat fãrã ezitare aceste probleme. Nu exagerãm, ºi nici nu aducem vreun tribut compasiunii, exprimându-ne aceastã convingere - cu atât mai mult cu cât o confirmã, a priori, filmele anterioare ale lui Nemescu ºi modul lui de lucru pe platou. Îmi îngãdui sã presupun cã finalul ales în cele din urmã de regisor s-ar fi orientat spre acel cadru uºor suprarealist al gãrii pustii, în ambianþã crepuscularã, deasupra cãreia explodeazã pe cer artificiile. De asemenea, sper cã Nemescu ar fi gãsit soluþii mai bune pentru secvenþa penei de curent - spectaculoasã ºi excelent filmatã, de la detaliile scurt-circuitelor pânã la întunecarea progresivã a oraºelor, dar insuficient angrenatã în scenariu, ºi la nivel cauzal, ºi ca implicaþii ºi consecinþe. Îi stã alãturi sub-plotul bombei rãmase din rãzboi, care explodeazã chiar în zilele acþiunii noastre - metaforã cam transparentã ºi, din nou, insuficient susþinutã în plan dramaturgic.
În orice caz, se impune sã remarcãm cã toate aceste neîmpliniri, pe lângã natura lor uºor remediabilã la montaj (lucru care, cum am spus, ar fi fost foarte probabil sã se realizeze), sunt în fond imperfecþiuni de ordin superior (proprii unui profesionist excelent aflat într-o continuã cãutare de noi mijloace ºi soluþii), neavând nimic în comun cu clasicele "stângãcii inerente debutului", remarcabile prin absenþã în filmul lui Cristi Nemescu. Iar a le identifica ºi dezbate ca atare nu poate fi considerat decât un gest de respect la adresa acestei opere admirabile, care meritã o analizã imparþialã ºi riguroasã. Tipul de persoane care-ºi închipuie cã pe Cristi, în lumea mai bunã unde se aflã acum, l-ar bucura tãmâierile ºi temenelele deºãnþate, ar face bine sã înþeleagã acest lucru (deºi mã tem cã-mi fac iluzii, când e vorba de acel gen suficient de redus mintal pentru a presupune cã aroganþa ºi mahalagismul ar avea ce cãuta în discuþiile despre defunct; oricum, un asemenea personaj insignifiant nu meritã nominalizat aici). A începe sã-i închinãm osanale ridicole numai în baza tragediei ce o însoþeºte ar fi o impietate la adresa autorului - efectiv, un act de a-l ucide pentru a doua oarã. Cel mai decent ºi mai bãrbãtesc elogiu ce i se cuvine acestui artist, a cãrui lipsã nu se va completa prea uºor (poate chiar deloc) în cinematografia noastrã, este obiectivitatea.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22-23 mai, 2007,
Bucureºti, România