[Neuptolem]

Iluzoristul iluzionat
Duminica-n familie cu viziodenii thrillsburgice
Gen: Piperat fara piper.

Iluzionistul este intr-adevar un film de duminica, seara! nu l-as recomanda dupa-amiaza (si revin). Inceputul este mai mult decat promitator (accentuat si de coloana sonora pliata bine pe tema, miscatoare), tanarul Eduard Abramovici primind un destin aparte, nonconformist si irevocabil pe tava: scena cu Magicianul intalnit in lanul de grau m-a impresionat cel mai mult. Si vedeti, tot timpul intr-un film, cand maestrul ii deschide samburele cunoasterii discipolului sau, pare a se pierde, trecutul lui fiind nesemnificativ comparabil cu viitorul pe care-l va putea avea adeptul: "Eu nu prea am dus-o grozav, tu insa vei avea parte de o viata deosebita!".
De ce nu ar fi de povestit si pre-povestea? Poate Inceputul a fost mai evocator, esential, relevant. Eu pe atmosfera asta de legenda as fi mizat, o intrepatrundere cu misterul Magicianului pe al carui chip inexpresiv (machiaj si personaj regizat perfect) citim sfarsitul, amaraciunea, neimplinirea si de aici poate, lipsa iubirii, dar in acelasi timp scanteia de entuziasm, credinta, lipsa de regret post-gustarii prin sacrificiu din arta ce o dezvaluie lui Eduard. De altfel, copacul ce "dispare" nu dispare, el apare, hipnoza Magicianului creand iluzia in baiat iar "evaporarea" batranului devenind o imagine determinanta, o emblema in toata povestea ce va urma. Dar micul Eisenheim are o alta mentalitate, este rational. Judeca prin prisma avantajelor pe care le-ar putea avea, este echilibrat, linistit, la locul lui si alege viata, dragostea - profita de arta. Este mai mult impresionat decat entuziast, patruns de geniu. O pierde pe ducesa inca de la-nceput apoi filmul o da progresiv in bara, scazand atractia, misterul, imaginatia. Intr-adevar Neil Burger are o viziune (de vedenii) proprie, colorata, de neneglijat dar nu straluceste prin scenariu; scenariului ii lipsesc aproape toate carligele epatante, e previzibil, aproape ca se usuca, atingand tangential plictisul si iritarea spectatorului prin rererevenirile Inspectorului sef Uhl, cand in spatele scenei, cand la Leopold, cand la Eisenheim amenintandu-l, cand la print povestind ascultator. Pai il arestam odata sau nu?
Mentionez ca ILUZIA e stralucita (eu unul nu m-am prins, dar am banuit ceva...) insa lipsesc acele smucituri la 180 de grade dintr-un scenariu si ma refer la (banuiala mea) chipul de rutina al lui Edward Norton (joaca bine, a prins firul, stafia caracterului), personajul lui, Eisenheim fiind cel care o tine intr-una in: "Vreau sa fiu cu ea." si...atat! Aici, mai ales la a doua vizionare (cum accentua si Pitbull) se rupe de la jumate, revelatia lui Uhl din final fiind poate binevenita, daca ingrediente nu-s, comercial sa fie. Probabil asta s-a si dorit, un film simplu, unilateral, linistitor, neobservabil, de duminica. Ce m-a indus in eroare, inexorabilitatea exagerat voita a Antagonistului (Leopold) ce fierbe sa-l vada odata intemnitat pe pretendentul la inima ducesei (actrita Jessica Biel nici macar frumoasa nu-i, e grosolana, o Heidy in Tara Americii, de parca producatorii doreau s-arate diferenta intre o ducesa si-o printesa, avand prea putine replici pentru o diagrama SWOT, zumzaind doar in paranteza!). Neil Burger a mizat binisor prin tocmai acest personaj vulcanic si probabil cel mai detectabil, evidentiat in pista falsa ce ne-o intinde cu un semisucces blazat (Rufus Sewell isi face treaba bine).
Edward Norton se odihneste, laudabil as zice, pe personajul sau Eisenheim, care, cum am spus, se foloseste de magie (iluzionism), nu straluceste tocmai datorita (din cazua) acestei alegeri ce o face inca din adolescenta, de aici, acea "nesemnificativitate" pe care eu as numi-o mai degraba: normalitate impusa de ratiune. Nu sparge tiparele, nu este entuziasmat de ceea ce face, scopul: banii si ducesa "controlandu-i" intreaga viata, este un sentimental in esenta, nu un materialist; pare sotul ideal dar inainte de acest sot este barbatul ce cutreiera lumea rascolit, meditand si realizand pentru ce traieste, calatoria ideatica avand ca obiectiv: linistea sufleteasca decat excelenta in iluzionism (ultima scena, divulgarea secretelor lui Uhl, pre-iubirea ranita din adolescenta etc.). Rezulta un personaj, aparent banal, dar el nu-i opac, deslusim foarte bine ambitiile sale si diviziunile-i sensibile. Gratie lui Norton, un Norton ce nu da gres, facand o paralela cu Brad Pitt din Babel, aici personajul este cel ce induce limita talentului actorului, in Babel: personajul este construit frumos dar Brad Pitt il atinge doar tangential fara a se confunda laudabil cu el. Un rol odihnitor pentru Norton, de duminica, nu exemplificator resurselor sale.
Despre trucurile de magie (iluzionismul) n-as cataloga o lipsa de inspiratie sau imaginatie. Ele sunt binevenite, incanta, dar daca Iluzionistul nu exceleaza, ce pretentii am avea? Trucurile nu plictisesc ca scenariul, se putea "improviza" mai mult intr-adevar, cert e ca recomandarea mea pentru seara se datoreaza atmosferei de thriller (punctata de sound, de lamentarile tzatzelor habsburge, buimacite, din sala) ce nu ar fi uitata repejor de un copil de 10 ani (nalucile aburinde ce se inalta hipnotizate de Protagonist), asta e bine!... Sincronizand cu Houdini, scamatorii contemporani, tot timpul m-au adus in fata televizorului dar niciodata nu m-au tintuit acolo. E un domeniu vast, putin spus explorabil, iar filmul nu-si doreste prea multe, scenariul foreaza apoi blocheaza in delasare.
Povestea cu medalionul suna estetic pentru romanul de rand, dar doar atat, ultima scena cand ni-l arata in palma lui Eisenheim parca inghitim in plus din lingurita regizorala. Mai sa m-apuc de cioplit lemn sau schitat misterul pe o coala A4! Si ajungand aici (centura Burger!): un film, o viziune de regizor, doar de regizor, fara uimitoarea intensitate si esenta a unui romancier, scenarist bun. Numerele de iluzionism il tradeaza pe acesta: nu ne simtim acolo, nu ne simtim pe scena, suntem doar in sala, nu percepem emotia, doar o vizualizam din perspectiva spectrului fantomatic al camerei. Este exemplul concludent ca un film (cat de bine realizat) nu poate depasi ca valoare scenariul filmului. Decorul, costumatiile, epoca victoriana, studiate prudent. In fond, ce s-a dorit cu Iluzionistul? Asta ma irita cel mai mult, nehotararea apatica, ilogica, vaga, intre abordari, pentru ca mouvie-ul nici macar comercial nu este. De aici, imaginea sa, incasarile si senzatia criticilor la prestigiul Prestidigitatorului ce lasa de dorit si inoata in iluzoriu.
(nu am vazut The Prestige sau The Sting, poate am sa revin cu o scurta paralela).