|
Povestea Lolitei este una din cele mai tulburatoare povesti de dragoste. Personal nu am simtit nimic gretos acolo. Adica in film si in roman. Ecranizarea e parca totusi un pic mai melodramatica decat scriitura si decat Lolita lui Kubrik.
Nu mi-a dat prin minte o secunda sa ma gandesc la pedofilie urmarind acest film. Fascinatia profesorului pentru nimfeta (concept introdus de Nabokov sau cel putin exploatat maximal de acesta) se construieste atat de natural si urca atat de vertiginos pentru ca are realmente motive sa fie atras de Lolita: aceasta emana erotism prin toti porii. Pe langa asta, proful ramane vesnic indragostit de prietena lui de joaca din copilarie, pe care o va cauta toata viata in toate fetiscanele.
Ca sa nu mai zic ca, inafara de faptul ca nu am regasit pic de perversitate in poveste, mai mult decat atat, ceea ce se intampla in inima profesorului face cinste sentimentului numit dragoste: vedem ca aceasta este perena (el o va iubi toata viata, chiar si dupa ca a fost parasit de ea), este generoasa, este curata, protectiva, altruista. Lolita ii jupuie aortele, dar el o va adora in continuare. Mai ca am fost invidioasa ca nu am avut si eu parte, la 14 ani, de un asemenea barbat, sa ma iubeasca si acum si pentru totdeauna.
Ca si ecranizare, dialogurile si monologurile mi se par impecabile, imaginea ma rog....impecabila, ca la Hollywood, dar aici nu supara. As fi facut filmul asta un pic mai putin siropos ca sa accentuez totusi doza existenta de stranietate. Pentru ca ea exista. Si nimfetele de asemenea, exista!
|