[Pitbull]

"Number 23" - De-atâtea beregãþi tãiate, te ia cu somn
Prea haotic pentru efortul estetic

Filmele "pure entertainment," gen "Spiderman 1, 2, 3 / Lupu' dupã ei!", sau "Scary Movie" tot de-atâta ori, pân-la cât ºtiu sã numere autorii, au mãcar o minimã virtute: sunt oneste. Atâta îi duce mintea, atâta vor, atâta fac. Dar când se-apucã unii sã adânceascã problema, deºi au cam fix acelaºi I.Q. ºi nivel de informare (sã nu zicem vorbe mari - "culturã") ca alde "Ace Ventura", (filmu' lu' peºte), sau "Dumb and Dumber", (filmu' ºi realizatoru' - tot ai lu' peºte),, devine chiar enervant. Printre cele mai recente fasoane d-astea sfertodocte s-au numãrat, evident, capul de serie (C) "The Da Vinci Code", fals-controversatul "300", cabotinul "The Fountain", încâlcitul "The Prestige" - ºi, mai nou, pomposul "Number 23".
Fãrã a pune acum problema a ce-i real, ce-i mit ºi ce-i superstiþie în numerologie, se cuvine totuºi sã amintim cã, fie justificatã, fie paranoicã, fie doar folcloricã, aceastã disciplinã de studiu are rigorile ei. Chiar ºi dacã vrei s-o demontezi, pe principiul materialist-dialectic ºi istoric cã "vezi numai ce vrei sã vezi", tot se impune s-o studiezi mãcar pânã la un nivel - ca sã ºtii ce ataci. Altfel, ajungi în situaþia acelor politruci proletcultiºti care înjurau Biblia când ei nu ºtiau nici mãcar sã se semneze, dar-mi-te sã mai ºi citeascã "Scânteia"!
Aici se situeazã ºi nivelul acestui "Numãr 23" - pe ambele planuri fundamentale ale subiectului: numerologia ºi psihiatria. Scenaristul Fernley Phillips a auzit de la cineva cã în lume s-a rãspândit un mit misticoid despre numãrul cu pricina, a dat un Google, s-a crucit de ce-a vãzut ºi ce ºi-a zis: "Hai scrim un scenar!" ªi l-a scris. Scurt pe 2 (...3)! Tot ce se întâmplã în poveste apropo de acest numãr, e cã diverºii obsedaþi de el (adicã protagonistul ºi alþi câþiva care se molipsesc) gãsesc peste tot fie 23, fie 32 - ba direct, ba calculând; ba cu cifre, ba cu litere; ba pe faþã, ba pe dos. Altfel, chestii privind esenþele numerelor, personalitãþile lor, trimiteri mitologice, semnificaþii filosofice ºi alte ezoterisme - Phillips n-a auzit de ele. Probabil dacã-l trãgea cineva de mânecã sã-i spunã, ar fi rãspuns: "Eh, prostii! Eu fac un film serios aicea - mã laºi?"
Cu psihiatria, tot aºa. Douã cliºee în copilãria lui Walter Sparrow (Jim Carrey, încercând zadarnic sã repete performanþa unui rol "serios" ca-n "The Truman Show"), cu o vecinã spintecatã ºi un tatã autoîmpuºcat, ºi trauma-i gata. Pânã ºi thriller-urile de duzinã de-acum douãzeci-treizeci de ani, cu ucigaºi în serie, gen "The New York Ripper" sau "Ten Minutes to Midnight", erau mai de Doamne-ajutã în materie de mansarde dereglate. Aici, puºtiul se ºocheazã când era mic, înnebuneºte (nu ºtim cum, când ºi de ce) când s-a fãcut mare (elipsa dintre vârste e totalã, adicã nici mãcar nu conteazã cum a evoluat personalitatea lui), comite o crimã, asta-l înnebuneºte aºa de rãu încât uitã ce-a fãcut, intrã-n balamuc, iese din balamuc sãnãtos tun (haida de - psihologie de almanahe!), lãsând în urmã un doctor care s-a bolnãvit de la el (huooo!!! vechiul cliºeu al psihiatrilor care-nnebunesc de-atâþia nebuni), îºi face o familie fericitã ºi o carierã frumoasã, de hingher - nu râdeþi, cã-i de plâns! E hingher numai ºi numai ca sã aibã treabã cu un câine mistic care-l muºcã de antebraþ, astfel punând în miºcare infernalul mecanism - sãracu' Cocteau! În rest, hingheria lui nu mai are nici o treabã. Câinele mistic, însã, da, tot apare, ºi iar apare, pe post ba de Nemesis, ba de Arhanghelul Mihail, ba de stafia din "La rãscruce de vânturi" - sau poate o fi fost "Hamlet". Meritã sã subliniem cã, una peste alta, întreaga poveste este eminamente realistã, nimic fantastic, nimic ocult (doar psihozã - apropo, ºi Hitchcock se rãsuceºte-n mormânt!), aºa cã toatã treaba cu câinele se potriveºte exact pe-alãturea cu drumul. ªi nu e singura. La fel de deus ex machina e ºi faza cu cartea, ºi cea cu camera de hotel, ºi cea cu cãsuþa poºtalã a medicului nebun, ºi muuulte-multe altele. Pentru un film realist, e incredibil de mistic. Pentru un film mistic, e imposibil de incult. Pentru inculþi, e neverosimil de fanfaron.
Dincolo de faptul cã subiectul în sine e nu numai tras de pãr, ci ºi prost construit, scenariul propriu-zis îl nareazã labirintic ºi tulbure, sfidând cele mai elementare reguli structurale, lãsând în aer nenumãrate piste sau îngrãmãdind detalii ºocant-inutile (consultaþia psihologicã de la serviciu, zugrãveala roºie din living, sustragerea oaselor din groapã, etc.) ºi, pânã la coadã, cufundându-ne în ceaþã definitiv. Se screme atât de tare sã fie "dramatic", cu secvenþe finalizate prin câte-un retez "incitant", elipse ºi sãrituri, alternanþe între realitate ºi ficþiunea din carte, sau dintre prezent ºi trecut, încât cam de pe la jumãtate începe sã descindã într-o anestezie iremediabilã, iar puzderia de aºa-zise lovituri de teatru din final alterneazã cu cãscãturile. Mai simplu spus, de-atâtea beregãþi tãiate, te ia cu somn.
Drept pentru care, geaba se strofoacã Joel Schumacher ºi Matthew Libatique sã facã cinema din tot acest haloimãs. Schumi (Joel, nu Ovidiu) e un bun profesionist al regiei, care oscileazã între filme corecte ("8 mm", "Phone Booth" ori ecranizãrile dupã Grisham), drãguþe, ("The Phanthom at the Opera", "Batman Forever"), sau inepte ("Batman & Robin"). Cu acest "Number 23", din nefericire, e tras de scenariu în zona ineptului - ºi e pãcat, pentru cã regia i-a mers destul de bine. Secvenþele sunt construite echilibrat ºi rotund, ritmul narativ se þine onorabil, recuperând atât cât se poate din tãrãgãnãrile dramaturgice, incoerenþele povestirii sunt netezite prin racorduri ºi treceri inspirate ºi adesea dramatice. Spaþiile au personalitate, mai ales în decorul imaginar al cãrþii. Poate cã secvenþa cea mai bunã a acelei zone - ºi a întregului film - e seria de "zboruri" succesive din loc în loc ºi din moment în moment care lanseazã lectura. Dã frumos ºi beregata tãiatã doar în oglindã. Cimitirele nu-s rãu filmate nici ele, atât în real cât ºi în imaginar, conotând prezenþa morþii în existenþa personajelor - deºi mult mai mult mi-au plãcut cele câteva pietre funerare peste care trece razant camera, în "carte", decât ostentativ-melodramatcul cimitir din realitate, cu cenotaful Laurei Tollins (Rhona Mitra). Din pãcate, probabil simþind pe ce nisipuri miºcãtoare calcã, Schumacher supraliciteazã adesea cu acele miºcãri de camerã neverosimil de bruºte care au devenit deja, uluitor de repede, poncife (vezi ºi "300", sau "Next"), de obicei însoþite ºi de câte un "whoofff!" pe banda sonorã, ca sã ne anunþe cã ceva e naºpa. Cam forþeazã mâna ºi în materie de inscripþii prezente peste tot pe unde se poate scrie câte ceva (pe pereþi, pe ziduri, pe garduri, pe antebraþ, pe piele în general) - îngrãmãdite pânã la saturaþie. Noroc cã ºtie sã filmeze senzual cam tot ce-i apare în dreptul camerei: personaje, obiecte, decoruri. Toate au o anume materialitate palpabilã ºi neliniºtitoare, în special suporturile scriiturilor, cu hârtia (ca materie a cãrþii, ºi ca frecvent fundal al petelor de sânge), la loc de cinste. Îl ajutã în acest sens ºi Matthew Libatique, un excelent artist al imaginii, dupã cum au dovedit-o cele douã colaborãri ale sale cu Aronoffsky ("Requiem For a Dream" ºi "The Fountain") - autor aici al unei concepþii plastice complexe ºi extrem de expresive, reuºind sã îmbine insidios ºi pervers, la fel ca în povestire, realul ºi imaginarul. Se reþine în special voluptatea lui Libatique de a "picta cu lumina", într-un exerciþiu amintind mai mult de impresionismul plastic decât cel cinematografic, ca ºi contrastantele elemente expresioniste care survin rar, economic ºi percutant, spre a puncta cu accente dramatice starea de angoasã a întregului film.
Aºa cum spuneam, Jim Carrey îºi rateazã cu brio noua tentativã de a construi un rol de conþinut. Nu e rãu, nu face greºeli - pur ºi simplu, nu face mare lucru. În ambele variante (Sparrow ºi Fingerling) e credibil ºi atât - poate o idee mai mult în cea de-a doua, detectivul fictiv, pentru cã e mai tãcut ºi mai sumbru. Dimpotrivã, Virginia Madsen se pierde total în Fabrizia, femeia imaginarã (apropo - gafã de proporþii! Sparrow a scris romanul înainte de a o fi întâlnit pe Agatha, aºa cã nu exista nici un motiv ca ambele personaje sã fie interpretate de aceeaºi actriþã), în schimb, de Agatha se achitã onorabil - ºi parcã puþin sastisitã cã trebuie sã ducã pânã la capãt un rol atât de anost. Logan Lerman îl compune fãrã har pe Robin Sparrow, un adolescent nesãrat de vârstã incertã (apropo, mã întreb dacã existã vreun cod ascuns ºi în bipãsãrescul nume al personajului: Prihor Vrabie).
Partea cea mai tristã e cã, dupã ce ieºi din salã, nici gând sã te uiþi speriat dupã numere 23 peste tot prin jur. E drept cã, dacã eºti cu cineva, le tot vezi, vreo cinci minute - da' nu din paranoia, ci strict la miºto.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 Mai, 2007,
Bucureºti, România